Eternul meu Decembrie (ironie pentru iarnă)

  Până să mai cresc puțin, nu mi-am dat seama că pentru mine iarna înseamnă Decembrie. Un Decembrie continuu, cu miros de scorțișoară și cu aroma frigului impregnată în țigară. Tot așa, nu mi-am dat seama că Decembrie are gust de măr sau atingerea unei biciuiri catifelate de viscol. Totul era un normal, un ceva tipic ce nu putea fi schimbat.

  Acum interpretez totul altfel...când vine Decembrie vine și tristeța celor din jurul meu, pentru că iarna este un antotimp trist. Cât de sadică să fiu să mă bucur de iarnă?! Să  îi văd pe alții (care cel mai probabil nu mi-au greșit cu nimic) cum stau zgribuliți sub câte-o umbrelă de fum (și cum se roagă la vara aia manipulatoare să vină odată!) îmi oferă satisfacția supermă.

  Acopaniată de un fulg nătărau care nu mai vrea să se mai așeze odată pe banca pe care stau, mă amuz cu șcenele create de falsuri (pentru a atrage atenția asupra unor încălțări făcute din animale prea ghinioniste ca să nimerească în vizuină) și beau dintr-un pahar clișeic de vin fiert o amintire de iarna trecută...

  Las' să ningă că nu strică nimănui. Îmi duc viața pentru un etern Decembrie care mă iubește mai mult ca orice alt amant al meu, fie el vântul sau vreun zeu plicticos din legenda de la pagina x din manualul de chimie. Îmi duc viața hilară în timp ce alții stau și-și plâng de milă că-i doare spatele de frig sau că vecinul de la parter are brad pân' la răposata de la 4-n baie și că steluța aia kitchioasă din vârf i-a spart bibeloul de pe frigider.

  Fără să înconjor sensul giratoriu al existenței monotone a n inși în lumea asta îmi iau o prietenă bună și-un pistol cu sentimente și plec. Mă duc să pescuiesc vreun copil căzut la datorie când încearcă să mănânce un fulg și să-l trimit acasă. Mă duc să mă pierd în eternul meu Decembrie...

(...asta până vine iar scârba aia cu căldurile ei...)

Viața n-are titlu - partea II

V

  Și falși prieteni...gândind că ”oamenii e curve și trotuare nu-i destule” îți dai seama că nu ai prieteni în realitate. Sau, dacă ai, îi ai numai la bine nu? Și ăi mai rătăciți și mai nebuni din fire ce sunt inițial dispuși să te ajute când înnoți in cianura vieții brusc realizează ca vaca pictată pe tavan sau mucegaiul de pe clădirea de peste drum sunt foarte interesante și că trebuie cercetate cu multă atenție...

  Nu le pasă decât de ei, în practică. Nu le pasă dacă tu pleci, ești o colnă a unei colne, poți fi oricând înlocuit. Indiferent de cat de unic ți se zice că ești, ești la fel ca restul. O colnă. Cu prieteni estetici, chirurgical vorbind. Prieteni falși într-o viață de silicon. 

VI

  Un imbecil ce își dorește să te afecteze prin vorbe sărace în gândire, o prostuță fandosită care crede orice prostie. Și doi sau trei spectatori plitisiți de viață care se chinuie să nu adoramă lipiți de vreun perete. Proști, pupincuriști și fufe fără creier. E plin. Nu că e frumos? Vrei puțină liniște, o oază de bine temporar ; să nu te mai simți cretin pentru că trăiești printre ei.

  Un imbecil care vrea doar să-ți intre în grații. Tu, proastă, il lași in inimă ca fraiera, doar ca să ți-o pună și dupaia să te abandoneze. Păpuși de porțelan și muște. Fragile și băgărețe.

VII

Și nimic nu are sens. Totul e o nebunie, o ciupercărie digerată prea devreme. Culori, suntete, zgomote, ceață, imagini... fum de țigară și aburi de alcool ifetin ascuns în sticle scumpe ca să creeze respect reciproc intre indivizi definiți nici măcar prin vanitate ci prin mediocritatea mediocrității. Niște figuri lipsite de noimă, niște persoane insipide vieții și caracteristicilor ei din teorie. Mulțime de neinspirate suflete creponate, scurgeri colosale de adevăr și de trebuință pentru mofturi de mâna a doua...

Epilog

-Doi pași în față cei care au simțit toate astea pe pielea lor.

...

-Un pas în față cei ce s-au gândit la așa ceva...

...

  Câți? O mână de oameni, și aia fără trei degete? Nu vă cred... nu pot să cred că blonda oxigenată din colț nu și-a pus-o cu o poveste a unui sentiment iluzoriu. Sau că musculosul din spate nu a băut vodka stropită cu prea multă apă din sticle de Absolut bătute cu cristale la fel de false ca și el. Sau că tu, copil cu ochi triști ascunși în orbite fericite, nu cred că tu nu ai iubit în vid o fată aeriană și relativ normală. Nu te cred nici atunci când îmi zici că nu o mai iubești...

Partea I

Viața n-are titlu - partea I

I

  În minunata mea lume în care sunt înconjurată de atâția oameni, eu mă simt singură. Nu zic că sunt, dar că așa mă simt. 

  Uneori trebuie să tac și să zâmbesc : să le accept fericrea altora și să pretind că mă bucur și eu, să zâmbesc și să maschez mizeria pe care o am în suflet. Mă ascund, ca de obicei, după masca mea prețioasă, de carnaval.

  Viața e un carnaval. Ne ascundem după măști creând o Veneție eternă a inimilor noasrte. Ne dichisim defectele, le împodobim mai ceva ca pe un brad de Crăciun, le pictăm cu machiaje ieftine ca să nu mai arate chiar atât de rău...ne mascăm de noi înșine.

II

  Cu o brutalitate mai ceva ca cea demonică, resping orice urmă de iubire ce mi se arată. Fie ea maternă, prietenească sau acea iubire pe care visez să o port cuiva, eu o resping 

  Mă izolez de lume și trăiesc într-o solitudine asemănătoare unui castel dărâmat de multă vreme. 

  Și încep să respng până și propia mea persoană, să îmi doresc să nu fi existat, să nu mă fi născut. Resping ideea de viață, de bucurie, de speranță. Resping tot ce este bun. 

III

  Teoretic am tot ce îmi doresc. Dar asta doar în teorie. În teroie totul este perfect. În teorie eu sunt o adolescentă fericită. Porcării...

  Practic totul este murdar, un fel de oraș împânzit de boli și ruine de după bombradament. Noi suntem bombardați la fiecare 5 minute sau chiar mai puțin cu niște cuvinte aparent frumoase, tencuite cu migăleală ca să ascundă adevărata sloată de sentimente. 

  Zici, gândești, faci. Teoretic, din nou, astea 3 sunt legate cică. Dar defapt sunt o antiteză a realității faptice, o epavă a încercării practicului. Până la urmă, în teorie, totul este perfect. În teorie noi suntem perfecși și fericiți. 

IV

  Visezi. Visezi și iar visezi la idealul tău. La acea așa numită jumătate care s-are putea să-ți aducă fericrea. Oricum, o aduce ocazional, nimic nu e veșnic. Cred că am mai vorbit despre asta, despre cum iubim noi în vid, probabil o atingere de clișeu inspirat de un film de prost gust. Despre cum iubim o idee confuză pe care ne-o creăm pundând cap la cap toate dezamăgirile noastre, punând în aceiași oală tot ce am vrut defapt. Și iar visezi. 

  Păcat este că atunci când te trezești din vis, tot așa iubești. Doar de ai avea norocul să dai peste forma solidă a visului tău, peste umplutura vidului...

Iubirile de-o vară sau Când Shakespeare și Eminescu par de mare actualitate

 În realitate nicio poveste de dragoste de-o vară nu continuă miraculos. Fiecare poveste de genul ăsta se termină când te trezești într-o după-masă târzie din septembrie, urlând la tine ”gata, vara s-a terminat!” ca tu să stai și să te gândești pentru ce în lumea asta vara trebuie să fie atât de scurtă?! Dar măcar este, știi...

 Vara totul e mai simplu. Habar nu am de ce. Dar vara totul este frumos, însorit și fără nicio șansă ca ceva să meargă prost...sau mă rog, nu prea are ce să dea rateu. Pentru că vara mergi la mare și...e marea. Acolo ești în cu totul altă lume, acolo nu are cine să te oprească din a face ce crezi tu că este drept să faci. Acolo totul se uită, se trăiește o altă viață, una utopică. Acolo iubești, trăiești, uiți, ierți... te mulezi pe coama mării de parcă ți-e sicriu. Trăiești o altă viață în viața relativ monotonă de acasă....

 Totul este mai intens. De parcă ești Sărmanul Dionis a lui Eminescu, vezi lumea cu alți ochi. Poate că sunt mai mulți, poate că sunt mai puternici, poate că... doar ți se pare. Dar e o iluzie unică, am dreptate? O explozie de simțuri fără de care nu ai vrea să mai trăiești. Și să vezi nu e chiar așa spectaculos...dar să vezi când iubești...parcă Shakespeare a pus povestea lui Romeo și-a Julietei (până să servească ca desert eternului) pe spatele tău...

 Dar nu durează. E ca și o beție. Sau un vis. Te trezești. Irealitatea verii pare din ce în ce mai ireală cu cât mergi mai mult spre toamnă. Nu mai vezi la fel de bine și acea iubire...dispare. Rămâi cu o poză, două, un pahar de shoot luat ”împrumut” definitiv, o arsură de țigară pe mână și cu tine. Rămâi singur, tot timpul rămâi singur. Ăsta e prețul, sinceră să fiu. Pentru că vara viitoare o iei de la capăt. Iară trimite Oberon pe cineva străin ca să-ți ungă pleoapele cu vreo floare mistică, al cărei efect să treacă pe când intră Bacovia-n șcenă...

...pentru că nicio iubire d-aia, de-o vară, nu stă prea mult în preajmă după ce cade prima frunză din cireș...

17 infinit sau astăzi NU a fost ziua mea...

 ...ci a noastră. Ziua aceasta a fost perfectă din toate punctele de vedere. Ca o zi de vacanță, ca o zi ruptă din cele mai retardate filme din lume. A fost ziua mea, a ta, a noastră.

 Și am șaptișpe ani. Infinitul meu șaptișpe. Alături de voi. De tine, de el, de ea, de toți. Și vă iubesc!

 Am primit cel mai frumos cadou posibil : pe voi. Vă mulțumesc ca existați. Vă iubesc. Pe fiecare în parte, infinit. Și vă vreau alături pentru totdeauna. Da, visele mele de adolescentă nebună. Pe voi, dragele mele, vă vreau îmbrăcate dubios de drăguț, urlând la mine să nu mai plâng că-mi stric machiajul, în ziua nunții. Și pe voi, dragilor, arătând ca niște pinguini adorabili în timp ce îi faceți zile fripte ăluia care s-o încumeta să se însoare cu mine, pentru că mă furați și mă duceți la o bere.

 Vă vreau pe toți lângă mine tot timpul, și când e de băut și de făcut tâmpenii și când e vorba să o dăm în bară. Vă mulțumesc pentru cea mai frumoasă zi din viața mea. Vă mulțumesc pentru că, mai mult sau mai puțtin, mă acceptați așa cum sunt : nebună, copilă, guralivă, enervantă. Vă mulțumesc pentru că existați. Vă iubesc! (  ∞ 17 )

p.s. : vă mulțumesc că m-ați făcut să plâng în ultimul hal.

p.s. 2 : Happy Birthday to us, Snowie!

(replay). sau rutină de viață cotidiană

Te trezești diminteața, în același pat. Aceiași mobilă de ani încoace, aceiași pereți cu care te-ai obișnuit. 

”Nu te-ai plictisit?”

Drumul automat spre baie : te speli pe dinți, pe față și te chinui să-ți descurci părul după încă o noapte zbuciumată de iluzii. Apoi de machiezi cu nuanța pală de fond de ten, în aceleași tonuri monotone de bej și maro pe pleoape, liniile de tuș negru și rimelul la fel de negru. Poate și puțin ruj roșu ca să nu pari fără culoare.

”Sincer, nu te-ai săturat?!”

Te îmbraci, probabil cu aceiași pantaoni gri ca și ieri și cu un tricou (obosit deja de întunericul șifonierului sau de la lumina artificială din clădiri). O pereche de teniși jerpeliți dar comozi, ăia pe care îi porți de vreun an încoace și cine știe, lanțul lung cu pandantiv de acum 3 zile. Ah, și eșarfa. 

”Eu aș înnebuni în locul tău...”

Mai apoi îți iei cafeaua ce te așteaptă rece în bucătărie, pachetul albastru pe jumătate gol de țigări și te arunci în fotoliu oftând. Îți pufăi țigara, meditând asupra vieții și a perversității ei, construindu-ți șcenarii parcă furate din filmele alea clișeice la care te uiți de când te ști. Și mai iei o gură de cafea. 

”Asta e o rutină de toată jena!”

Pleci de acasă. Căștile în urechi, poate aceiași melodie ca acum o săptămână. Același drum. Același fețe, mașini, vitrine, case. Totul este la fel, tot timpul. Ajungi la punctul obișnuit și îți mai aprinzi o țigară...

”Salut!”

*abia acum îmi începe să fie diferit*