Monday, 3 December 2012

Eternul meu Decembrie (ironie pentru iarnă)

  Până să mai cresc puțin, nu mi-am dat seama că pentru mine iarna înseamnă Decembrie. Un Decembrie continuu, cu miros de scorțișoară și cu aroma frigului impregnată în țigară. Tot așa, nu mi-am dat seama că Decembrie are gust de măr sau atingerea unei biciuiri catifelate de viscol. Totul era un normal, un ceva tipic ce nu putea fi schimbat.
  Acum interpretez totul altfel...când vine Decembrie vine și tristeța celor din jurul meu, pentru că iarna este un antotimp trist. Cât de sadică să fiu să mă bucur de iarnă?! Să  îi văd pe alții (care cel mai probabil nu mi-au greșit cu nimic) cum stau zgribuliți sub câte-o umbrelă de fum (și cum se roagă la vara aia manipulatoare să vină odată!) îmi oferă satisfacția supermă.
  Acopaniată de un fulg nătărau care nu mai vrea să se mai așeze odată pe banca pe care stau, mă amuz cu șcenele create de falsuri (pentru a atrage atenția asupra unor încălțări făcute din animale prea ghinioniste ca să nimerească în vizuină) și beau dintr-un pahar clișeic de vin fiert o amintire de iarna trecută...
  Las' să ningă că nu strică nimănui. Îmi duc viața pentru un etern Decembrie care mă iubește mai mult ca orice alt amant al meu, fie el vântul sau vreun zeu plicticos din legenda de la pagina x din manualul de chimie. Îmi duc viața hilară în timp ce alții stau și-și plâng de milă că-i doare spatele de frig sau că vecinul de la parter are brad pân' la răposata de la 4-n baie și că steluța aia kitchioasă din vârf i-a spart bibeloul de pe frigider.
  Fără să înconjor sensul giratoriu al existenței monotone a n inși în lumea asta îmi iau o prietenă bună și-un pistol cu sentimente și plec. Mă duc să pescuiesc vreun copil căzut la datorie când încearcă să mănânce un fulg și să-l trimit acasă. Mă duc să mă pierd în eternul meu Decembrie...


(...asta până vine iar scârba aia cu căldurile ei...)



Tuesday, 6 November 2012

Viața n-are titlu - partea II

V

  Și falși prieteni...gândind că ”oamenii e curve și trotuare nu-i destule” îți dai seama că nu ai prieteni în realitate. Sau, dacă ai, îi ai numai la bine nu? Și ăi mai rătăciți și mai nebuni din fire ce sunt inițial dispuși să te ajute când înnoți in cianura vieții brusc realizează ca vaca pictată pe tavan sau mucegaiul de pe clădirea de peste drum sunt foarte interesante și că trebuie cercetate cu multă atenție...
  Nu le pasă decât de ei, în practică. Nu le pasă dacă tu pleci, ești o colnă a unei colne, poți fi oricând înlocuit. Indiferent de cat de unic ți se zice că ești, ești la fel ca restul. O colnă. Cu prieteni estetici, chirurgical vorbind. Prieteni falși într-o viață de silicon. 

VI

  Un imbecil ce își dorește să te afecteze prin vorbe sărace în gândire, o prostuță fandosită care crede orice prostie. Și doi sau trei spectatori plitisiți de viață care se chinuie să nu adoramă lipiți de vreun perete. Proști, pupincuriști și fufe fără creier. E plin. Nu că e frumos? Vrei puțină liniște, o oază de bine temporar ; să nu te mai simți cretin pentru că trăiești printre ei.
  Un imbecil care vrea doar să-ți intre în grații. Tu, proastă, il lași in inimă ca fraiera, doar ca să ți-o pună și dupaia să te abandoneze. Păpuși de porțelan și muște. Fragile și băgărețe.

VII

Și nimic nu are sens. Totul e o nebunie, o ciupercărie digerată prea devreme. Culori, suntete, zgomote, ceață, imagini... fum de țigară și aburi de alcool ifetin ascuns în sticle scumpe ca să creeze respect reciproc intre indivizi definiți nici măcar prin vanitate ci prin mediocritatea mediocrității. Niște figuri lipsite de noimă, niște persoane insipide vieții și caracteristicilor ei din teorie. Mulțime de neinspirate suflete creponate, scurgeri colosale de adevăr și de trebuință pentru mofturi de mâna a doua...

Epilog

-Doi pași în față cei care au simțit toate astea pe pielea lor.
...
-Un pas în față cei ce s-au gândit la așa ceva...
...
  Câți? O mână de oameni, și aia fără trei degete? Nu vă cred... nu pot să cred că blonda oxigenată din colț nu și-a pus-o cu o poveste a unui sentiment iluzoriu. Sau că musculosul din spate nu a băut vodka stropită cu prea multă apă din sticle de Absolut bătute cu cristale la fel de false ca și el. Sau că tu, copil cu ochi triști ascunși în orbite fericite, nu cred că tu nu ai iubit în vid o fată aeriană și relativ normală. Nu te cred nici atunci când îmi zici că nu o mai iubești...

Monday, 29 October 2012

Viața n-are titlu - partea I

I

  În minunata mea lume în care sunt înconjurată de atâția oameni, eu mă simt singură. Nu zic că sunt, dar că așa mă simt. 
  Uneori trebuie să tac și să zâmbesc : să le accept fericrea altora și să pretind că mă bucur și eu, să zâmbesc și să maschez mizeria pe care o am în suflet. Mă ascund, ca de obicei, după masca mea prețioasă, de carnaval.
  Viața e un carnaval. Ne ascundem după măști creând o Veneție eternă a inimilor noasrte. Ne dichisim defectele, le împodobim mai ceva ca pe un brad de Crăciun, le pictăm cu machiaje ieftine ca să nu mai arate chiar atât de rău...ne mascăm de noi înșine.

II

  Cu o brutalitate mai ceva ca cea demonică, resping orice urmă de iubire ce mi se arată. Fie ea maternă, prietenească sau acea iubire pe care visez să o port cuiva, eu o resping 
  Mă izolez de lume și trăiesc într-o solitudine asemănătoare unui castel dărâmat de multă vreme. 
  Și încep să respng până și propia mea persoană, să îmi doresc să nu fi existat, să nu mă fi născut. Resping ideea de viață, de bucurie, de speranță. Resping tot ce este bun. 

III

  Teoretic am tot ce îmi doresc. Dar asta doar în teorie. În teroie totul este perfect. În teorie eu sunt o adolescentă fericită. Porcării...
  Practic totul este murdar, un fel de oraș împânzit de boli și ruine de după bombradament. Noi suntem bombardați la fiecare 5 minute sau chiar mai puțin cu niște cuvinte aparent frumoase, tencuite cu migăleală ca să ascundă adevărata sloată de sentimente. 
  Zici, gândești, faci. Teoretic, din nou, astea 3 sunt legate cică. Dar defapt sunt o antiteză a realității faptice, o epavă a încercării practicului. Până la urmă, în teorie, totul este perfect. În teorie noi suntem perfecși și fericiți. 


IV

  Visezi. Visezi și iar visezi la idealul tău. La acea așa numită jumătate care s-are putea să-ți aducă fericrea. Oricum, o aduce ocazional, nimic nu e veșnic. Cred că am mai vorbit despre asta, despre cum iubim noi în vid, probabil o atingere de clișeu inspirat de un film de prost gust. Despre cum iubim o idee confuză pe care ne-o creăm pundând cap la cap toate dezamăgirile noastre, punând în aceiași oală tot ce am vrut defapt. Și iar visezi. 
  Păcat este că atunci când te trezești din vis, tot așa iubești. Doar de ai avea norocul să dai peste forma solidă a visului tău, peste umplutura vidului...

Thursday, 18 October 2012

Iubirile de-o vară sau Când Shakespeare și Eminescu par de mare actualitate

 În realitate nicio poveste de dragoste de-o vară nu continuă miraculos. Fiecare poveste de genul ăsta se termină când te trezești într-o după-masă târzie din septembrie, urlând la tine ”gata, vara s-a terminat!” ca tu să stai și să te gândești pentru ce în lumea asta vara trebuie să fie atât de scurtă?! Dar măcar este, știi...
 Vara totul e mai simplu. Habar nu am de ce. Dar vara totul este frumos, însorit și fără nicio șansă ca ceva să meargă prost...sau mă rog, nu prea are ce să dea rateu. Pentru că vara mergi la mare și...e marea. Acolo ești în cu totul altă lume, acolo nu are cine să te oprească din a face ce crezi tu că este drept să faci. Acolo totul se uită, se trăiește o altă viață, una utopică. Acolo iubești, trăiești, uiți, ierți... te mulezi pe coama mării de parcă ți-e sicriu. Trăiești o altă viață în viața relativ monotonă de acasă....
 Totul este mai intens. De parcă ești Sărmanul Dionis a lui Eminescu, vezi lumea cu alți ochi. Poate că sunt mai mulți, poate că sunt mai puternici, poate că... doar ți se pare. Dar e o iluzie unică, am dreptate? O explozie de simțuri fără de care nu ai vrea să mai trăiești. Și să vezi nu e chiar așa spectaculos...dar să vezi când iubești...parcă Shakespeare a pus povestea lui Romeo și-a Julietei (până să servească ca desert eternului) pe spatele tău...
 Dar nu durează. E ca și o beție. Sau un vis. Te trezești. Irealitatea verii pare din ce în ce mai ireală cu cât mergi mai mult spre toamnă. Nu mai vezi la fel de bine și acea iubire...dispare. Rămâi cu o poză, două, un pahar de shoot luat ”împrumut” definitiv, o arsură de țigară pe mână și cu tine. Rămâi singur, tot timpul rămâi singur. Ăsta e prețul, sinceră să fiu. Pentru că vara viitoare o iei de la capăt. Iară trimite Oberon pe cineva străin ca să-ți ungă pleoapele cu vreo floare mistică, al cărei efect să treacă pe când intră Bacovia-n șcenă...

...pentru că nicio iubire d-aia, de-o vară, nu stă prea mult în preajmă după ce cade prima frunză din cireș...





Wednesday, 10 October 2012

17 infinit sau astăzi NU a fost ziua mea...

 ...ci a noastră. Ziua aceasta a fost perfectă din toate punctele de vedere. Ca o zi de vacanță, ca o zi ruptă din cele mai retardate filme din lume. A fost ziua mea, a ta, a noastră.
 Și am șaptișpe ani. Infinitul meu șaptișpe. Alături de voi. De tine, de el, de ea, de toți. Și vă iubesc!
 Am primit cel mai frumos cadou posibil : pe voi. Vă mulțumesc ca existați. Vă iubesc. Pe fiecare în parte, infinit. Și vă vreau alături pentru totdeauna. Da, visele mele de adolescentă nebună. Pe voi, dragele mele, vă vreau îmbrăcate dubios de drăguț, urlând la mine să nu mai plâng că-mi stric machiajul, în ziua nunții. Și pe voi, dragilor, arătând ca niște pinguini adorabili în timp ce îi faceți zile fripte ăluia care s-o încumeta să se însoare cu mine, pentru că mă furați și mă duceți la o bere.
 Vă vreau pe toți lângă mine tot timpul, și când e de băut și de făcut tâmpenii și când e vorba să o dăm în bară. Vă mulțumesc pentru cea mai frumoasă zi din viața mea. Vă mulțumesc pentru că, mai mult sau mai puțtin, mă acceptați așa cum sunt : nebună, copilă, guralivă, enervantă. Vă mulțumesc pentru că existați. Vă iubesc! (  ∞ 17 )

p.s. : vă mulțumesc că m-ați făcut să plâng în ultimul hal.


p.s. 2 : Happy Birthday to us, Snowie!

Monday, 24 September 2012

(replay). sau rutină de viață cotidiană

Te trezești diminteața, în același pat. Aceiași mobilă de ani încoace, aceiași pereți cu care te-ai obișnuit. 

”Nu te-ai plictisit?”

Drumul automat spre baie : te speli pe dinți, pe față și te chinui să-ți descurci părul după încă o noapte zbuciumată de iluzii. Apoi de machiezi cu nuanța pală de fond de ten, în aceleași tonuri monotone de bej și maro pe pleoape, liniile de tuș negru și rimelul la fel de negru. Poate și puțin ruj roșu ca să nu pari fără culoare.

”Sincer, nu te-ai săturat?!”

Te îmbraci, probabil cu aceiași pantaoni gri ca și ieri și cu un tricou (obosit deja de întunericul șifonierului sau de la lumina artificială din clădiri). O pereche de teniși jerpeliți dar comozi, ăia pe care îi porți de vreun an încoace și cine știe, lanțul lung cu pandantiv de acum 3 zile. Ah, și eșarfa. 

”Eu aș înnebuni în locul tău...”

Mai apoi îți iei cafeaua ce te așteaptă rece în bucătărie, pachetul albastru pe jumătate gol de țigări și te arunci în fotoliu oftând. Îți pufăi țigara, meditând asupra vieții și a perversității ei, construindu-ți șcenarii parcă furate din filmele alea clișeice la care te uiți de când te ști. Și mai iei o gură de cafea. 

”Asta e o rutină de toată jena!”

Pleci de acasă. Căștile în urechi, poate aceiași melodie ca acum o săptămână. Același drum. Același fețe, mașini, vitrine, case. Totul este la fel, tot timpul. Ajungi la punctul obișnuit și îți mai aprinzi o țigară...

”Salut!”
*abia acum îmi începe să fie diferit*

Sunday, 2 September 2012

Comes and goes.

 ”Cu o umbră de zâmbet picurat de lacrimi continui să-mi pun o întrebare anume din nou și din nou.”
”Nu înțeleg de ce dar m-am îmbătat deja cu noțiunea asta nesuferită de ”viață”.”
 ”Că e așa cum e, fără posibilitatea de a o schimba.”


 Oamenii sunt precum anotimpurile - se schimbă. Sau... sau ca păsările migratoare - vin și pleacă.Uneori se întorc (numai ca să poată pleca din nou), alteori se pierd pe drum. Sau rămân undeva acolo deoarece întâlnesc ceva nou și captivant. Ceva pe care să nu-și dorească să-l părăsească. Ți-ai dori să fi acel cuib sufletesc nu? Și eu, siceră să fiu. 
 Și totuși, într-o bună zi te vei sătura de toate astea. Vei obosi. Îmbătrânești. Poți avea norocul să găsesti pe cineva acceptabil, de ce nu perfect pentru prizma ta mentală și să îi rămâi alături. Sau să ai nenorocul de a ramâne cu cineva mediocru doar de dragul de a te opri din căutat - sau din comoditate. Ești dispus să fi acel cineva care face ceva din lene? Sau vrei perfecțiunea ta?
 Și acum zâmbesc din plin (normal că am vreo două lacrimi rătăcite in colț de ochi! ) și aștepți. Mie nu îmi place să plec. Prefer să rămân. Și să văd cine se întoarce. Dar mai ales, îmi place să vad cine rămâne. 

Thursday, 30 August 2012

Vară (cu steluță)

”Cum am mai zis, nicio romanță adolescentină nu trăiește veșnic. Dar nu contează. Te ridici, te scuturi de praf,.
Îți aranjezi bretonul și mergi mai departe. Sau...? Da, capul sus, mergi mai departe. ”

A trecut vara așa repede. Am crezut că m-am limitat la o țigară fumată repede, că pleacă trenul spre mare. Sau că am dat repede un shoot, poate primul. Vara asta a fost primul meu shoot de viață. Primul meu fum de țigară. O vară frumoasă. Nu vreau să se termine. Nici nu las să se întâmple asta. Apăs replay. Din nou și din nou. Până vara viitoare. Atâtea cuvnte pentru vara asta... tequilla, Jager, White Horse, breton, Flo, surpriză, Ceainărie, Carla, Pall Mall scurt, cetate, minciună, Sighișoara, cafea, iubire, fericire, mare, nisip, inele îngropate, bere- prea multă bere!, prieteni, adevăr, EU. Și mai pot, mai vrei? Normal că mai vrei. Dar eu zic că-ți ajunge.
Vara mea s-a terminat odată cu un apus de soare privit de pe-o linie de cale ferată. Dafapt, vara mea era în trenul ce plecase cu câteva minute înainte, agățată de ultimul vagaon. Eu nu vroiam ca ea să plece, ea nu vroia să plece de asemnea. Dar a trebuit.
Mulțumesc vară, le-ai avut pe toate. Mă gândesc să mă mărit cu tine. Și hai să lămurim ceva. Tura viitoare o facem și mai memorabilă, și mai nebună, și mai pasională. Tura viitoare te leg de eterna stâncă din inima mea și nu-ți mai dau drumu.

*ieșim acum sau vin întâi la tine? okay, în 10 minute sunt acolo. 

Wednesday, 15 August 2012

Ex umbra in solem, ex luna scientia

 Nu mă aștept la șoapte siropoase spuse la ureche intr-un mediu vicios de cafenea, unde este fum și gălăgie. Nici la scrisori pline de inimioare copilărești și steluțe false. Nu sunt acel gen de fată. Chestile astea mi se par de prost gust, un clișeu impus de filme. Și da, poate ca în urmă cu ceva timp speram la vorbele alea adorabile, la porecle și alte porcării. Dar atunci trăiam într-o lume fantezistă, ireală. Imaginară.
 Acum că m-am trezit la realitate încep să văd ce pierdeam. Poate că nu e totul așa de roz precum era cândva, poate că nu e totul așa cum îmi doresc eu să fie. Nu, aici nicio romața adolescentină nu trăiește veșnic, nicio prietenie nu se ancoreză în două cafele și o țigară poștită. Nimic nu este ceea ce părea odată.
 Dar îmi place. Sună mult mai plin de viață, mult mai natural. O fi criza vârstei, cine știe. Sau chiar am aflat cine sunt...Ce vreau? Ce vreau eu în locul romantismului copilăresc și plin de himere? Poate un sărut scurt si apăsat. Poate o ciupitură ”inocentă” sau o izbire pasional-sălbatică de vreun zid. Ocazional un compliment ascuns în vorbe aprent stupide, de ce nu chiar idioate de-a dreptul.
 S-a dus și basmul meu. Ca oricare basm, defapt. Mai bine zac într-un pat nu tocmai străin cu o mână nu tocmai străină în jurul meu decât să zbor peste cine știe ce lac înghețat. Mai bine mă amețesc cu un shoot de tequilla, nu cu un parfum de trecut înnegrit de ură. Mai bine mă trezesc la realitate. Ca să nu mai stau într-o povestioară creată de alții pentru mine.




*(De la umbră în lumină, de la lună cunoaștere)

Monday, 30 July 2012

Carpe diem (post scriptum 2)

Pentru o fracțiune de secundă am crezut că visez. Că totul este o glumă. Nici un Diavol nu mă putea trezi, nici un Înger nu mă putea prinde. Nimic nu mă putea opri. Într-un salt sălbatic spre necunoscut, am gustat o bucățică din rai. Sau din iad. Sau din amândouă... Ce contează, îmi place cum sună, cum se vede, cum se simte. Este idilic.
O plimbare sub soare cu valurile urlând la mine, o coajă de lună rânjind diabolic sau un răsarit ratat in aburii alcoolului. Este legal să-ți dorești mai mult de atât?! Este ceea ce visam. O rebeliune de mijloc, o omogenizare de dualitate. Un întreg. Aflarea unei identități.
Și acum un tren infinit, ce mă duce spre casa. Spre noua mea viață. Căci pe cea veche am îngropat-o în nisip, sperând s-o curețe și s-o ierte marea...Eu una n-am putut s-o fac.
Un acord de chitară, un pian defect prin puritatea sunetelor scoase de acesta și o voce de neuitat.
Zâmbește-mi și-ți voi zâmbi. Cu acel zâmbet, nu cu altul.

P.s. Nu mi-am vândut sufletul, dar nici nu l-am lăsat salvat de cine nu trebuia. Mi-am luat soarta în propiile-mi mâini și am plecat, fără să mai întorc capul. O să mă izbesc iară de un zid? Contează? Carpe diem. Că doar ,pentru numele infinitului, n-am nimic de pierdut.

Sunday, 15 July 2012

When the Devil sings to you

În sfârșit ne revedem bestie. Ți-a fost dor de mine nu? Ultima oara când ne-am văzut eram o biată fetiță neajutorată, cu un înger în spate, care să mă salveze din dansul tău păcatos. Hai, ce incerci? Să mă cucerești? Nu, nu am îngerul în spate ca să mă salveze de am atâta tupeu. Dar dacă ți-e dor de el, il pot chema. Să se bucure de spectacol.
Haide. Zi-mi, ce vrei? De ce m-ai chemat? Ce pact prostesc vrei să facem? Il aduci inapoi din morți în schimbul fericirii mele? Mă ajuți să-l recapăt pentru sufletul meu? Mă faci iertată de toți cei din jurul meu pentru viața mea?! Sună tentant să renunț la toatea astea ca să mă știu împacată. Dar cu ce preț, drace? Care este prețul pe care ești tu dispus să-l plătești pentru mine? Tu ești Diavolul în persoană. Iar eu? O simplă fată, nebună. Dar specială și direrită. Cel puțin așa mi-a șoptit îngerul meu. Ce vrei, monstru fără inimă?!!!

”Tot ce-ți dorești îți poate aparține.Dar fi a mea. E ultima ta viață dacă vrei.”
”Fi a mea după ce atingi supermația”
 ”Și puterea ta de-acum va părea un fleac în comparație cu ce vei avea atunci.”
”Fi amea de-a pururi și vei fi Regină.”
”Nu doar a Lunii”
”Ci a  Lumii.”

Asta vrei in schimb pentru toata astea? Pe mine? Să-ți fiu Regină peste Iad? Aceste mi-e prețul pentru a fi fericită-n viața asta, ultima? Să fiu sluga ta...?




Fie. Închei acest pact cu tine, Diavole. 



Notă regizorală : brusc, intră cinci îngeri în mijlocul încăperii întuncate. Cel mai puternic dintre ei îi urlă fetei cu păr roșcat, cârlionțat, un NU cu toată forța. Dar e prea târziu. 

Friday, 22 June 2012

Dum spiro, spero. (post scriptum 1)

 Aerul ăsta... aerul ăsta mi se pare cunoscut. Ca și cum l-aș mai fi respirat cândva chiar dacă sunt pentru prima oară aici. Nisip ud, portocală, tutun, ploaie, vanilie, puțină lămâie și niște vodkă?  Bine, și cred ca mai e ceva ceva din parfumul meu de azi dimineață....Ah, pe lângă nisipul ud e și mirosul sărat, învechit, al mării.
 Mare dragă, mi-ai lipsit! Cu meduzele tale intrate in priză să mă sperie, cu usturimea ce le-o oferi ochilor mei când un val mă mai pocnește in față... Cu picăturile de apă ce mi se scurg reci pe spatele încîlzit ca la microunde de soare. Mi-ai lipsit. Și tu, și plaja, și pescărușul crizat ce mă trezea dimineața când eu defapt nu vroiam nimic mai mult decât să mă odihnesc dupa ce toată noaptea m-am uitat la stele. Văd că și-a păstrat obiceiul ăsta nesănatos. Încă o trezire de genul și te fac friptură orăcăitoare cu pene ce ești! 
 Dar eu sunt calmă. Așa, ca marea sub cerul senin. Și sunt senină. Așa, ca cerul fără norișori. Și cred că sunt pe unul, unul alb. Atât de alb încât ar putea fi considerat rasist. 
 Norule, de ce ești rasist, defapt?! Mă superi. Mie imi place de tine oricum ai fi, alb și trecător prin râsul sictirit al vântului sau nergu și arogant ca mine intr-o zi proastă. Haide norule, împacă si capra și varza și ia-ți o vacanță până prin septembrie- octombrie, ca să nu-mi iei soarele. Să sti că eu iubesc soarele și am nevoie de el.
 E vară. Altă vară. Sunt pe plaja mea imaginară, strangând scoici mov si turcoaz și ascultând muzica veche. Fac baie intr-o mare veșnic curată și veșnic caldă. În marea mea imaginară. Alerg pe nisipul roz și plăcut la atingere și mă joc prinsea cu vântul. Și cu tine. (care nu ești imaginar, sper)


P.s. : Trenul pleacă, sunteți gata? Atunci să mergem. 

Thursday, 17 May 2012

Abstractul sentimental de nicăieri sau Văduva Neagră

 Sunt singură de secole. Nu am mai iubit sau nu am mai fost iubită de secole. Mi-am dus viața solitară, ca o Văduvă Neagră, ca o ființă fără sufelt, gata să rănească. Gata să ucidă sentimentele așa cum au fost ale ei...
 M-am prefăcut, am jucat un joc scandalos, m-am distrat împroșcându-mi veninul. Mi-am întins pânza până la ei, i-am prins și i-am făcut să se apropie. I-am vrăjit și i-am făcut să intr în jocul meu, să mă credă un biet fluture prin in plasa trecutului. Iar atunci am lovit. Am otrăvit. Am rupt plasa și le-am dta drumul în abis.
 Iar acum? Mi-am adus aminte ca am sentimente. Da, chiar eu. Văduva neagră are sentimente. Simte, iubește, urăște. Îi e dor. Dar de cine, pe cine? Nu știu... Un arcaș perfect, un cavaler nedezvăluit, un general demult uitat a unei armate dispărute în magia universului. Am partea de o iubire abstractă. De o iubire venită de nicăieri, îndreptată spre nimeni, un nimeni cu o siluetă bine conturată. Dar goală.
 Mă gândesc la nimeni, oricine ar fi el, și mi se taie respirația. Am fluturi în stomac, scurcircuite ale sinapselor cerebrale, amețeli. Dorința de a urla de fericire. O fericire nebunească, necontrolată, abstractă. De nicăieri.
 Un asasin de sentimente cu sentimente. Ciudat nu? Hai să facem abstracție de trecutul meu, de cum am ajuns să fiu o Văduvă Neagră. Să uităm de cum am decis sa îmi omor sentimentele pentru că nu am făcut-o cum trebuie iar ele au fugit și s-au ascuns. Și acum au ieșit din ascunzătoarea lor.
 Oricum...Nu cumva e mai bine să iubești în gol, un vid, un cineva oarecare? Pentru ca eu cred că iubirea asta de nicăieri spre nimeni nu te poate răni. Și așa chiar pot trăi.

Friday, 23 March 2012

Unu fără cinci- post scriptum 10

 Lasă-mă să-mi aduc aminte de ziua de azi, de acum un an. Lasă-mă să zâmbesc atunci când îmi aduc aminte de gluma noastră puerilă, de acel prim sărut teoretic nesemnificativ. Lasă-mă să-mi aduc aminte de noi de acum un an. Dar lasă-mă să-mi aduc aminte de asta cu bucurie.
 Unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte. În povești ăsta e număr magic nu? Ei bine, da, a fost. Au fost șapte luni magice. ”Se zice că fiecare are undeva, undeva în lumea asta, jumătatea sa.” Iar eu sincer cred că am găsit-o pe a mea. Ce păcat că nu este ceva reciproc. Ce păcat că jumătatea mea m-a făcut să sufăr in ultimul hal. Ce păcat că basmul meu nu a avut un final fericit.
 Dar a fost un basm frumos. Cel mai frumos. Am fost atât de fericită îngerașule, n-ai idee cât de fericită m-ai făcut și câtă bucurie mi-ai adus în cele mai grele momente. Parcă ieri îmi scrântisem glezna la mare și abea mergeam, dar am insistat să merg cu tine să ne plimbăm pe plajă, după apus. Și tu m-ai dus in acea bucată de plajă unde mi-ai făcut o inimă din pietre și mi-ai zis că mă vei iubi veșnic. Și mi-ai promis că la anul vom merge acolo să vedem dacă inima noastră mai este acolo. Probabil că ea este, dar noi nu mai suntem.


Cine-mi va mai spune-n fiecare noapte somn ușor și
Cine-mi va mai spune-n fiecare zi "Îmi este dor" și
Cine-mi va mai spune "Te iubesc", acum, când tu nu mai ești.”


 Este 23 martie. Trebuia ca astăzi să împlinim un an. Dar nu a fost să fie. Dar nu înseamă că eu nu te mai iubesc, sau că te urăsc, sau că îți port pică. Nu, deloc. Atunci când te vad am același sentiment de fericire pe care mi-l dă și prima rază de soare din martie sau primii fulgi de zăpadă din octombrie. Indiferent de ce s-ar întâmpla. Fiecare zâmbet pe care mi-l acorzi este la fel de placut și de minunat ca fiecare sărut ce mi-l dădeai odată. Și fiecare îmbrățișare este perfectă. 
 Sincer, mi-e dor de tine. Îmi pare rău pentru toate prostiile pe care le-am făcut să te rănesc sau să te necăjesc in - cinci dintr-un an. Chiar îmi pare rău. Remember?


Te-am iubit.
Te iubesc.
Și te voi iubi mereu. 


P.S. : Iartă-mă și pentru asta, dar chiar vroiam să ști. 





Friday, 2 March 2012

Primăvară volumul doi

 Nu e ca și cum s-ar fi topit zăpada sau ar fi înflorit cireșii. Nici frigul nu a dispărut, poate și-a plecat capul în fața zâmbitoarei primăveri. Nu, nici păsările nu s-au întors....
 Poate un val de amintiri presărate cu nisip sau mireasma merilor din grădină ce mă izbește ocazional. Dar e ceva trecător. Acum... acum e ceva vechi dar nou, ceva uitat și reamintit. Acei primi fiori ai primăverii...Mi-a fost dor să mă simt așa.
 Haide, spune-mi, are rezultat această ecuație? Unul întreg, mă refer. Care este formula de a adapta acești doi termeni unul pentru celălalt? Pentru a-i face compatibili?
Mă întreb dacă chiar am încheiat capitolul. Nu numai capitolul, ci și cartea. Am citit-o din scoarță-n scoarță, cu toate notele de subsol, mulțumirile și dedicațiile. Până si editura o știu. Și acum încep o carte nouă, o poveste nouă. O primăvară nouă.  Și primul capitol este atât de frumos, plin de prieteni și de zâmbete de încurajare. La fel ca și primăvara. Și acel nou personaj, cât de fermecător și de captivant este! Parcă pot să văd acei ochi de culoarea smaraldului, răpitori și hipnotizanți. Buzele perfecte...
 Ce-am făcut?! Iar e primăvară și eu citesc o nouă carte, despre primăvară. Un al doi-lea volum, protagonista fiind tot eu, dar băiatul din poveste fiind o briză proaspătă, venită să îmi fure vorbele și inima. Cu o rază de soare, fumul unei țigări poștite dup-un colț și o îmbrățișare atât de dragă.  Un zâmbet de care nu ai cum să nu te îndrăgostești. Iar eu a făcut-o.

Bună, vrei să fi primăvara mea?”


Wednesday, 8 February 2012

Un, deux, trois...

”...et maintenant danser!”


Mă arunc înainte, fac un pas, încă unul... apoi o piruetă și mă las pe spate, ferindu-mă de vreun pericol invizibil. Ridic mâna și o țin grțios deasupra capului...

”Cred că asta e. Ultimul dans. Ultimele mișcări...”

Continui să mă mișc încetișor, ba ridicând un picior puțin în spate, ba făcând o plecăciune cu picioarele îndurerate. Nu-mi dau seama de cine mă privește de jos, în timp ce , ca un obsedat, mă urmărește reflectorul ăla blestemat. Și vioara aia tâmpită, parcă îl întărâtă și mai tare, să fugă după mine, să mă vrea în razele lui sufocante și orbitoare venite din tavan.


”Încă puțin...mă voi putea duce să îmi clătesc lacrimile, roșii, de sânge, datorate privirii lumii...
Privire blestemată,
Plină de o falsă adorație...”


Un, deux, trois...un deux toris...pas de valse...

O piruetă, mă las pe spate și sunt prinsă de băiatul brunet cu ochii la fel de însângerați ca ai mei. Mă prind de el, mă strânge la pieptul lui. Mă ridică...


”Sunt așa sus acuma... îmi amintește de metafora înălțării ce el mi-a scris-o prin zâmbete...”


Muzica se oprește. Eu și cu băiatul brunet stăm față-n față. Aceiaș durere, aceleași remușcări. Probabil aceleași dorințe ascunse. Îi zâmbesc, face la fel...Fug....

Pas de bourrée couru...”Cunosc acel zâmbet...”

Au trecut mulți ani în care mi-am dus existența visând la acel zâmbet...Unde o fi fost? Este același...Este al lui, ”seringa” ce mi-a injectat sângele nemuritoarei ploi de noiembrie in ochi...înca trei pași, o răsucire violentă, o arcuire... un... unde ai fost? Mă aproprii de el, din nou... deux... îi cad în brațe, mă las pe pieptul lui puternic, îi simt parfumul atât de cunoscut...îi privesc ochii strălucitori, aceiași pe care i-am iubit...

Trois.
Bras, corp, jambe... couru...


Am ieșit din șcenă. Iar băiatul brunet a rămas tot acolo, surprins parcă de improvizația mea. Întinde mâna înspre mine, mă duc ușor înspre el, o iau într-a mea...încă o piruetă... iar îl privesc în ochi.




”Je te pardonne mon chèr. Pour tous...Je t'aime, mon vie, mon ange."





”Să îți simt căldura buzelor este un dar divin. Mi-a lipsit, dar îmi va lipsii și mai mult de acuma...”