Thursday, 17 May 2012

Abstractul sentimental de nicăieri sau Văduva Neagră

 Sunt singură de secole. Nu am mai iubit sau nu am mai fost iubită de secole. Mi-am dus viața solitară, ca o Văduvă Neagră, ca o ființă fără sufelt, gata să rănească. Gata să ucidă sentimentele așa cum au fost ale ei...
 M-am prefăcut, am jucat un joc scandalos, m-am distrat împroșcându-mi veninul. Mi-am întins pânza până la ei, i-am prins și i-am făcut să se apropie. I-am vrăjit și i-am făcut să intr în jocul meu, să mă credă un biet fluture prin in plasa trecutului. Iar atunci am lovit. Am otrăvit. Am rupt plasa și le-am dta drumul în abis.
 Iar acum? Mi-am adus aminte ca am sentimente. Da, chiar eu. Văduva neagră are sentimente. Simte, iubește, urăște. Îi e dor. Dar de cine, pe cine? Nu știu... Un arcaș perfect, un cavaler nedezvăluit, un general demult uitat a unei armate dispărute în magia universului. Am partea de o iubire abstractă. De o iubire venită de nicăieri, îndreptată spre nimeni, un nimeni cu o siluetă bine conturată. Dar goală.
 Mă gândesc la nimeni, oricine ar fi el, și mi se taie respirația. Am fluturi în stomac, scurcircuite ale sinapselor cerebrale, amețeli. Dorința de a urla de fericire. O fericire nebunească, necontrolată, abstractă. De nicăieri.
 Un asasin de sentimente cu sentimente. Ciudat nu? Hai să facem abstracție de trecutul meu, de cum am ajuns să fiu o Văduvă Neagră. Să uităm de cum am decis sa îmi omor sentimentele pentru că nu am făcut-o cum trebuie iar ele au fugit și s-au ascuns. Și acum au ieșit din ascunzătoarea lor.
 Oricum...Nu cumva e mai bine să iubești în gol, un vid, un cineva oarecare? Pentru ca eu cred că iubirea asta de nicăieri spre nimeni nu te poate răni. Și așa chiar pot trăi.