Thursday, 2 June 2011

Despre speranta (cu posibila dezamagire)

Astazi am decis a vorbi despre SPERANTA. De-a lungul juvenilei mele vieti am invatat ca speranta vine odata ce suferi. Speri sa treaca, sa nu te mai doara, sa revina totul la normal sau, mno, ma rog, la un relativ normal.
Stiu ce este aia speranta.Mi-am dus calatoria plina de fluxuri de sentimente pe rosul ocean de sange ce ne mentine vii pe picioarele incalculabil de mari ale sperantei. Da, recunosc cu tragere de inima, si stiu ca imi sta in gat atunci cand o zic, dar uneori speranta mea si-a dat duhul in propiile-mi brate.
Acum, stiu, exista o intrebare : ce legatura am avut eu cu speranta? Am sperat, din prima clipa de viciere mentala.Prima speranta a fost cea a razgandirii atunci,pe moment. Apoi am sperat ca el va vedea cat de mult m-a ranit si ca se va intoarce. Am sperat si inca sper ca poate, dorinta mea va devenii realitate.
Ce este speranta? Este acel ceva care te face sa vrei, totusi, in ciuda faptului existentei ei ca un gand abstract, sa traiesti. Sa lupti.Este acel ceva ce il ai chiar si dupa ce realizezi ca nu mai are sens. Dar ca merita sa speri ca s-ar putea intoarce totul in beneficiul tau.
Dezamagirea? Sperante in zadar, ca tu sa pleci tot asa, poate chiar mai rau decat erai. Imi este frica de sperante eronate. Sunt ca simplul fapt al adevarului "Mos Craciun nu exista!" . Doare,recunosc. Doare mai mult. Mult mai mult. De aia va/te rog. Oricine ai fi tu, cititorule. Speranta este cel mai frumos lucru din lume, dupa dragoste.Doar de', stiti proverbul:

"Hope Dies Last"