Wednesday, 27 March 2013

Tranziție – povestea unui perne (P.s. - ?)


(tragi primul fum, cu multă sete) Mda, mi se pare normal ca de la tot felul de substanțe chimice păcătoase să îți pierzi sinele, să nu mai știi cum arăți sau cum ești tu ca persoană. Cranț... cranț... cranț... mai mesteci un chips cu sare în timp ce te uiți la același film despre ajutorul Shakespearian pe care ți-l dorești atât de mult. Sorbi și o gură de suc cu aromă de marțipan din doza aia murdară și suspini, mai tragi un fum de țigară, îți ștergi nasul în șervețelul mov deja mototlit și iar suspini. Plângi pentru că nu ai nimic mai bun de făcut sau cel puțin așa crezi, că dacă plângi se rezolvă ceva. Ah, ba da! Se rezolvă. Îți curge rimelul pentru că nu ai fost destul de deșteaptă încât să-l folosești pe cel rezistent la viață de dimineață, faci alergie la ochi din cauza sărurilor din lacrimi, umpli perna de urlete și de respingere, de parcă are ea vreo vină! 

Da, bună decizie. Să te duci în baie, să-ți scoți cutia de vopsea roșie și să te redefinești... Să-ți mai creezi punțină falsitate exterioară, așa cum o facem aproape toți astăzi. Și vopseaua asta, are povestea ei... te chinuie, te face să-ți lăcrimeze ochii de la mirosul de amoniac, îți arde pielea, te murdărește... iar atunci când o clătești...sânge. 

Și te reîngropi cu fața în pernă, cu părul proaspăt vopsit și ud... cu ce ți-a greșit perna asta?! O pătezi cu dâre portocalii, ultimele rămășițe de artificial din părul tău. Muști din ea, îți înfigi unghiile lungi și negre în ea, o arunci de toți pereții și o iei în brațe, rămânând așa ore întregi. Nimeni nu știe ce pățește o sărmană pernă atunci când tu suferi de un deces emoțional, nici măcar tu nu conștientizezi de ce faci ceea ce faci. 



Îmi doresc să o pot lua și eu în brațe atunci când plânge, să o pot vindeca. Mi-ar fi bine să îi pot curăța rănile de pe obraz, provocate de acidul lacrimar și să îi pot da părul după urechi și să o sărut pe frunte, ar fi frumos să îi pot zice că mâine va fi bine și că e un idiot, că alergă după iepuri cu joben și un ceas de buzunar, că nu merită nici măcar să-l trimită să se arunce în tomberon în locul sacului de adejctive condimentate cu minciuni... 



(îți mai aprinzi o țigară, ultima din pachet...) Treci prin toate stările de spirit negative ca și cum la fiecare respirație urmează să iasă un demon din tine. Da, parcă te simți posedată, parcă e cineva care se joacă cu mintea ta, spunându-i ce urmeză să facă. Iar tu asculți, pasivă, de acest demon. Ce urmează? Să îi satisfaci și poftele fizice și să pui mâna pe cuțitul ăla frumos de tăiat carne din bucătărie, să îți găurești țevile sanguine cu un ac de cusut perfuzii? Să faci brățări împletite cu gătul tău ca a 3-a funie în timp ce grinda servește pe post de cea mai bună prietenă care te ajută șă îți faci unghiile?

Stingi țigara și te chinui să te târăști pe pat, unde continui să plângi cu sughițuri mai curând prielnice beției și să te vaieți de zici că ți-ai pierdut jucăria preferată, fără de care nu poți să dormi sau că ți-ai scos un dinte când ai căzut cu rolele în timp ce alergai după autobuz.





„Black and Blue

 And who knows which is which and who is who. ”

(Pink Floyd – Us and Them )



am pierdut șirul post scriptum-urilor : pe lîngă uzine de amorțeală, un zâmbet de lună plutește cu putere. Ai apărut, mi-ai întins mâna și chiar dacă am refuzat ajutorul ce mi l-ai dat, ai stat acolo până m-am ridicat. Nu te-am lăsat nici să-mi stergi rănile deschise de sub ochi de la plâns, nici să mă ajuți să ma curăț de praf. Dar te-am lăsat după aceea, mult după aceea, să mă săruți... (știi tu continuarea.)