Tuesday, 25 October 2011

Delir nesăbuit, înțelege-mă!

Încerc să închid ochii astfel încăt să-mi pot contura o viață fără tine.

Nu este posibil așa ceva, ce nu înțelegi?! Așa cum ție îți este frică să nu pățesc care cumva ceva, așa îmi este mie frică...

Frică?Ce e asta?

Mi se strânge stomacul când mă gândesc la acea viață fără tine. Ști, îți tot zic ca nu pot trăi fără tine. Tu numești viață aia în care mergi, vorbești, bei, mănânci, respiri dar nu mai poți simți sau să fi fericit? Aia nu e viață, este o formă biologică de supraviețuire. Despre asta vorbeam eu. 
Ști sentimentul ăla idiot de-a dreptul în care ți se face rău când te gândești la pierdere? Când ști că s-ar putea să nu-l mai vezi pe cel pe care îl iubești vreodată? Că nu l-ai mai putea striga, mângâia, atinge sau săruta? Să zici "Te iubesc!" în vânt, sperând că acel cineva te va auzi? Eu una cred ca există ceva mai rău de atât... 
O lume în care existați amândoi dar unul o neagă. O lume în care tu pentru mine exiști dar eu pentru tine nu. O lume în care aș trece la o adică pe lângă tine pe stradă și tu nici nu m-ai observa, d-apăi saluta. O lume în care tu îi urli că-l iubești în fată dar în care nici nu te-ar auzi. 
Luate ca și total, ambele sunt niște furtuni ale minții. Cum să te pierd eu pe tine? Cine m-ar mai lua la pieptul său, cine m-ar mai alinta sau cine îmi va mai zice că va fi bine atunci când e foarte greu? În ambele ipostaze, mai bine moartă de-a binelea decât să bântui la propriu viețile altora...

Mai bine trăiesc acum, în prezent, când eu sunt a ta și tu ești al meu. Când ne iubim infinit. 
Când nimeni și nimic nu ne stă în cale. Fie el normal sau din lumea cealaltă.
Te iubesc.