Tuesday, 26 November 2013

Cu gust de frig și miros de căldură

Țigara mea are gust de frig, vrei să vezi cum e? 
Iar camera mea miroase a căldură, înseamnă că a venit frigul...


 E un cerc vicios ce apare în fiecare an, un normal al meu. Care de fiecare dată e împărțit cu cineva drag, poate prea drag. Astea nu sunt lucruri pe care să le împărtășesc de fel cu oricine. Dar te-am ales. Într-un fel foarte ciudat și probabil judecat de alții. 
 Tu, un suflu tăiat, un gol în mijlocul pieptului, mai așa, spre stânga. O hipnoză poate uitată, poate doar ascunsă. O dorință de demult, ce trebuia să fie îndeplinită. 
 Zâmbete cât o aură, zâmbete capabile să topească iarna din jurul meu. Și să mi-o aducă înapoi cu un simplu gând... 

P.S. din șirul meu pierdut : Too make me feel alive, protégé moi.

Tuesday, 10 September 2013

Transpunerea a 50 de ani de demiurgie muzicală în lumea mea

Mă transpun într-o lume a mea, o lume în care pomii sunt plini de zăpadă în mijlocul verii, țigările nu se termina vreodată, in care capul nu îți pulsează frenetic la fiecare silabă scoasă de un biped nenorocit care îți umple viața de acid, dar nu unul draguț și psihedelic. O lume pe care, așa cum a zis-o un zeu de-al meu, o trăiești după un zid. Zidul tau, nu acel zid faimos. Zidul meu e transparent, ei mă pot vedea, eu îi pot vedea, dar nu ne putem atinge. E mai bine pentru toată lumea, nu?

Chiar si așa, după zidul ăla o iei razna, o ceată de animaluțe mici cu sau fără blana îți devorează creierul provocându-i leziuni de natură articială. Țipi, te zbați, știi ca ți-ai făcut-o cu mâna ta dar nu simți nevoia să dărâmi zidul, nici ca ai avea cum, doar ai învățat din diverse povești cum să îl faci indestructibil. Până la urmă te complaci și amorțeala este de un confort … Confortul tău.

Te transpui acolo unde îți este ție bine pentru a evita nebunia, dar nu o eviți. Tot un dement într-o lume de “luminați” ajungi. Un dement ce ar trebui aruncat pe fundul unei gropi sau pe partea întunecată a lunii. Dacă tu le zici, mataforic, ca inveți să zbori, ei te fac să-ți iei adio de la cerul tău albastru și începi să te simți eclipsat de ecourile lor de doctrină. Te fac sa uiti de dorințele tinerești, de marile tale așteptări, Te vor urmari cu ochii lor paranoici, tu vei fugi de nebun pe o gheață subțire care dacă se sparge... 

Eu nu sunt diamantul, chit că sunt nebună. Nici cărămida, nu de alta dar zidul meu e altfel. M-am ascuns aici, în văzul tuturor, sunt eu și sunt ei. Eu în lumea mea ”roz fluid” cu porci zburatori și cu alte creaturi care caută ceva... un ceva al meu...


”Have I been guilty all this time?”
(Pink Floyd - Stop)



(această postare este inspirată de muzica Pink Floyd, cărăora le mulțumesc că am înnebunit, măcar știu că nu sunt singură.) 

Tuesday, 13 August 2013

Noaptea mea cu tine (da, noaptea aia)

Noaptea aia în care nu mai știam de frig sau de somn. Noaptea aia pe care am eu început-o cu un Burn și cu un ”mi se rupe!” și tu cu o vodka cu suc de portocale. Știi ce zic nu? Noaptea în care nu ne-a păsat dar ne-a păsat de noi.

Doișpe noaptea si nisip, muzică, tu cu blonda aia acidulată și eu cu clătita mea uriașă. Muzică de-a mea, de-a ta , ca în dorințele mele alea bune de duminică după-masă. A da, era duminică. Pentru mine un suc de piersici, vă rog! Și două brățări colorate, un lanț găsit pe jos și un hug, da! Un hug de la un străin.

Două dimineața și două cafele. Sună cumva parcă. Știi a ce sună? Cafeneaua magică, zăpadă, franceză și două cafele, a mea fără cofeină. Și mai știi ceva? Foile alea cu meteo pe stări de sinucidere au fost date la o parte de telefoane cu ora exactă a unui răsărit. Răsăritul meu cu tine. 

Patru dimineața și mi-e frig. Și foame. Și mi-e dor de tine chiar dacă ești lângă mine. 4 jumate și alergăm de nebuni pentru că nu avem nimic mai bun de făcut. 5 fără și parcă eu sunt Cenușăreasa și bate clopotul să se termine vraja. Ora 5, hai că trebuie să mergem... dar nu vreau. 

5.43 și răsăritul meu cu tine. Pe o bancă, dar tu știi că nu era o bancă. Tu știi totul despre noaptea mea cu tine. Dar de ce vorbesc prostii? Nu e noaptea mea cu tine, e noaptea ta cu mine. Ba pardon, e noaptea noastră cu EA. Știi tu care eea.

Și voi nu ați înțeles mai nimic, dar nici nu trebuie pentru că acel ”mi se rupe” e prezent în continuare și nici nu am de gând să dau vreo explicație.  E noaptea m... noastră, e lumea noastră. E noaptea aia de iulie, ca orice noapte a mea de iulie. Tura asta, fără să îmi pară rău. 



Monday, 20 May 2013

De dimineață...

... deschizi ochii odată... după un minut din nou... încă o dată.... haide că poți... 

După vreo zece minute de chinuială, reușești să deschizi ochii fără să ți se închidă automat la loc. Te foiești puțin, caști și încerci să te întinzi dar îți dai seama că asta ar însemna treezirea altcuiva, pe care, nu, nu vrei să îl trezești încă. Preferi să te întorci pe o parte și să îl privești. Cum doarme liniștit, cel mai probabil fără cămașa lui albastră în carouri pe care o porți tu, fără tricou ( dacă nu e cămașă, e tricou!) în poziția de steluță de mare pe care de obicei o ai tu. Faceți schimb, cu sau fără voia voastră, de obiceiurile de dimineață, pentru că așa ajungeți să nu vă încăierați la fiecare mișcare. 

Și în continuare, el doarme. Liniștit, așa frumușel cum îl vezi probabil numai tu în lumea asta obsedată de reviste trecute prin chirurgie digitală. Doarme și ți-e frică să respiri pentru a nu-l trezi, știi că și el ar face același lucru pentru tine. Mai stai pe-o parte, cât e nevoie, și zâmbești, nici tu nu știi de ce zâmbești dar o faci. Aștepți, chiar dacă e nevoie de un infinit de ani. Îl vezi cum zâmbește și el în somn, te gândești că te visează. Sau visează mâncare. Multă mâncare, micul dejun pe care ai de gând să il prepari puțin mai târziu. Îl vezi cum face câte-o grimasă adorabilă, cum se foiește și el... Și aștepți pentru că îți place.

Și deschide și el ochii, din mai puține încercări decât tine. Se întoarce și el, te cuprinde cu o mână și te trage cu capul pe pieptul lui...



Good morning, beautiful.



Thursday, 2 May 2013

Frurtuni de vară

 Fară să mă complic să găsesc o formulă de inceput, sau chiar un început, voi trece direct la genericul de final al unui film lansat demult, dar totuși recent. Cu un prolog dramatic, sau cu iz de comedie americană de prost gust, fără floricele de porumb sau suc, o acțiune siropoasă pentru mulți și lipsită de esență și cu un sfârșit și mai siropos, genericul se anunță a fi infinit.

 Vorbesc tâmpeni, dar vreau să îți vorbesc. Să îți spun cât de tare îmi place să îți fur tricoul puternic aromatizat britanic, hanoracul chiar dacă ție ți-e mai frig decât îmi este mie, să îți fumez țigările cu filtru galben și să îți împrumut câte-un sărut, așa, ocazional. Vreau să îți povestesc cum îmi place ploaia de vară, cu toate efetcele speciale și cu acea coloană sonoră repetitivă, obsesivă uneori. Să precizez ca furtuna asta
este de fiecare dată când mă iei în brațe?

 Îmi plac apusurile cu tine, pentru că știu că ele nu marchază un sfărșit, așa cum eram obișnuită, ci doar o întorcere a clepsidrei. Îmi place să mă uit cum te uiți la mine, să zâmbesc când îmi zâmbesti și să râd cînd tu ai emoții. N-are sens nu? Nu-mi pasă, sincer.

 Acesta este cadoul meu pentru tine. Să fie-n bafta noastră, prietenaș. (te iubesc)



p.s. - îmi place nasul tău, ți-am mai zis?




Wednesday, 27 March 2013

Tranziție – povestea unui perne (P.s. - ?)


(tragi primul fum, cu multă sete) Mda, mi se pare normal ca de la tot felul de substanțe chimice păcătoase să îți pierzi sinele, să nu mai știi cum arăți sau cum ești tu ca persoană. Cranț... cranț... cranț... mai mesteci un chips cu sare în timp ce te uiți la același film despre ajutorul Shakespearian pe care ți-l dorești atât de mult. Sorbi și o gură de suc cu aromă de marțipan din doza aia murdară și suspini, mai tragi un fum de țigară, îți ștergi nasul în șervețelul mov deja mototlit și iar suspini. Plângi pentru că nu ai nimic mai bun de făcut sau cel puțin așa crezi, că dacă plângi se rezolvă ceva. Ah, ba da! Se rezolvă. Îți curge rimelul pentru că nu ai fost destul de deșteaptă încât să-l folosești pe cel rezistent la viață de dimineață, faci alergie la ochi din cauza sărurilor din lacrimi, umpli perna de urlete și de respingere, de parcă are ea vreo vină! 

Da, bună decizie. Să te duci în baie, să-ți scoți cutia de vopsea roșie și să te redefinești... Să-ți mai creezi punțină falsitate exterioară, așa cum o facem aproape toți astăzi. Și vopseaua asta, are povestea ei... te chinuie, te face să-ți lăcrimeze ochii de la mirosul de amoniac, îți arde pielea, te murdărește... iar atunci când o clătești...sânge. 

Și te reîngropi cu fața în pernă, cu părul proaspăt vopsit și ud... cu ce ți-a greșit perna asta?! O pătezi cu dâre portocalii, ultimele rămășițe de artificial din părul tău. Muști din ea, îți înfigi unghiile lungi și negre în ea, o arunci de toți pereții și o iei în brațe, rămânând așa ore întregi. Nimeni nu știe ce pățește o sărmană pernă atunci când tu suferi de un deces emoțional, nici măcar tu nu conștientizezi de ce faci ceea ce faci. 



Îmi doresc să o pot lua și eu în brațe atunci când plânge, să o pot vindeca. Mi-ar fi bine să îi pot curăța rănile de pe obraz, provocate de acidul lacrimar și să îi pot da părul după urechi și să o sărut pe frunte, ar fi frumos să îi pot zice că mâine va fi bine și că e un idiot, că alergă după iepuri cu joben și un ceas de buzunar, că nu merită nici măcar să-l trimită să se arunce în tomberon în locul sacului de adejctive condimentate cu minciuni... 



(îți mai aprinzi o țigară, ultima din pachet...) Treci prin toate stările de spirit negative ca și cum la fiecare respirație urmează să iasă un demon din tine. Da, parcă te simți posedată, parcă e cineva care se joacă cu mintea ta, spunându-i ce urmeză să facă. Iar tu asculți, pasivă, de acest demon. Ce urmează? Să îi satisfaci și poftele fizice și să pui mâna pe cuțitul ăla frumos de tăiat carne din bucătărie, să îți găurești țevile sanguine cu un ac de cusut perfuzii? Să faci brățări împletite cu gătul tău ca a 3-a funie în timp ce grinda servește pe post de cea mai bună prietenă care te ajută șă îți faci unghiile?

Stingi țigara și te chinui să te târăști pe pat, unde continui să plângi cu sughițuri mai curând prielnice beției și să te vaieți de zici că ți-ai pierdut jucăria preferată, fără de care nu poți să dormi sau că ți-ai scos un dinte când ai căzut cu rolele în timp ce alergai după autobuz.





„Black and Blue

 And who knows which is which and who is who. ”

(Pink Floyd – Us and Them )



am pierdut șirul post scriptum-urilor : pe lîngă uzine de amorțeală, un zâmbet de lună plutește cu putere. Ai apărut, mi-ai întins mâna și chiar dacă am refuzat ajutorul ce mi l-ai dat, ai stat acolo până m-am ridicat. Nu te-am lăsat nici să-mi stergi rănile deschise de sub ochi de la plâns, nici să mă ajuți să ma curăț de praf. Dar te-am lăsat după aceea, mult după aceea, să mă săruți... (știi tu continuarea.)

Tuesday, 15 January 2013

Vis de vară (sărută-mă pe-un val)

”  Iar vara, de ce tot timpul e vara?! Ca să fie cald, trebuie să fie vară... ca să fie soare, vară. Fără griji, vară. Totul...vară... îmi lipsești.


Nisip împânzit cu murdăria orașului
Până la jumate...
Sticle goale, sărutate în orgoliu
Țigări devorate și din filtru,
Una după alta. 

  Hai să ne ținem de mână și să iubim vântul. Să ne aruncăm cuvintele pe o tarabă unde se vinde dezamăgirea și să ne înțelegem din priviri. Hai să mă prinzi atunci când alunec alergând după o amintire fragilă, să mă iei în brațe și să-ți lipești buzele de fruntea mea bronzată cu urma de la pălăria de paie. Nu zice niciunul nimic, doar stăm și privim. 

Nisip curat , misterios și clar
Până îl atinge marea...
Lacrimi în forme de crabi, pătate
O umbrelă de paie plictisită
Bătută-n cap de soare și de-un nor.


  Plutește pe visul verii, nu-ți fie teamă. Da, stiu că este un clișeu impus într-o convenție haotică și prea tânără, prea beată și probabil cu insolație. Ia-mă din nou de mână și mângâie cu mine marea. Răsață valurile și zâmbește-i orizontului... (sărută-mă













Thursday, 3 January 2013

Lupingul de pe Lacul X...

  ...sau războiul pentru fericire. O tipică seară de iarnă, cu ea. O ea frumoasă, zâmbitoare și bună. O bârfă scurtă, o morală de juma de rând și o imaginație departe de a fi una normală. O seară tipică cu ea, a mea, fiecare în patul ei dar totodată în al celeilalte.
  Unii zic că a scris o carte, alții că are breton. Câțiva încercă să o rănească iar ea se uită strâmb la ei, dă din umeri și îi lasă fără esență într-un seif vrăjit păzit de un dragon pictat cu râsete. Iar cu restu împarte o melodie ușor psihedelică, o îmbrățișare și un tipic ”băi, ești fumat?!” când mai scoate careva vreo colosală, memorabilă bucată de lemn de salcie (și aia bătăușă) pe gură.
  Mă și văd cu ea, la lumina unui băț ciudat, împărțind un borcan de Nutella (pentru că e singura cu care aș face-o! ) într-un dormitor cu draperii roșii, cu câte-o pisică cu un zâmbet psihotic în brațe. Cum ne imaginăm că n-avem cai ci mături zburătoare, dragoni și motociclete cu reacție turbo în curtea din spate, cum facem lupinguri prin cercuri de foc defapt inexistente și cum ne pasăm o bucată de ciocolată cu macaroon și cocos in miez de noapte pe-o străduță încețoșată plină de creaturi consumatoare de suflete.
  E sora mea. E sufletul meu pereche. E ea. Minunată, perfectă, puternică și hai să fim serioși, pe barba aia alba a tipului bătrân , nebună. Și vreau să-i spun în mod public și neoficial că o iubesc și că oriunde, oricând, indiferent de circumstanțe (și ce-o mai fi zicând jurământul ăla din cămară) sunt alături de ea. În turnul de la etajul 7, pentru totdeauna.

P.s. - Încercă să o rănești și ”Riddikulus” ! bong nesuferit ce ești.
P.s. 2 - Mâine la 11 în gară că am luat eu biletele.

Pentru Ywy, 
Cu dragoste, 
M.