Monday, 24 September 2012

(replay). sau rutină de viață cotidiană

Te trezești diminteața, în același pat. Aceiași mobilă de ani încoace, aceiași pereți cu care te-ai obișnuit. 

”Nu te-ai plictisit?”

Drumul automat spre baie : te speli pe dinți, pe față și te chinui să-ți descurci părul după încă o noapte zbuciumată de iluzii. Apoi de machiezi cu nuanța pală de fond de ten, în aceleași tonuri monotone de bej și maro pe pleoape, liniile de tuș negru și rimelul la fel de negru. Poate și puțin ruj roșu ca să nu pari fără culoare.

”Sincer, nu te-ai săturat?!”

Te îmbraci, probabil cu aceiași pantaoni gri ca și ieri și cu un tricou (obosit deja de întunericul șifonierului sau de la lumina artificială din clădiri). O pereche de teniși jerpeliți dar comozi, ăia pe care îi porți de vreun an încoace și cine știe, lanțul lung cu pandantiv de acum 3 zile. Ah, și eșarfa. 

”Eu aș înnebuni în locul tău...”

Mai apoi îți iei cafeaua ce te așteaptă rece în bucătărie, pachetul albastru pe jumătate gol de țigări și te arunci în fotoliu oftând. Îți pufăi țigara, meditând asupra vieții și a perversității ei, construindu-ți șcenarii parcă furate din filmele alea clișeice la care te uiți de când te ști. Și mai iei o gură de cafea. 

”Asta e o rutină de toată jena!”

Pleci de acasă. Căștile în urechi, poate aceiași melodie ca acum o săptămână. Același drum. Același fețe, mașini, vitrine, case. Totul este la fel, tot timpul. Ajungi la punctul obișnuit și îți mai aprinzi o țigară...

”Salut!”
*abia acum îmi începe să fie diferit*

Sunday, 2 September 2012

Comes and goes.

 ”Cu o umbră de zâmbet picurat de lacrimi continui să-mi pun o întrebare anume din nou și din nou.”
”Nu înțeleg de ce dar m-am îmbătat deja cu noțiunea asta nesuferită de ”viață”.”
 ”Că e așa cum e, fără posibilitatea de a o schimba.”


 Oamenii sunt precum anotimpurile - se schimbă. Sau... sau ca păsările migratoare - vin și pleacă.Uneori se întorc (numai ca să poată pleca din nou), alteori se pierd pe drum. Sau rămân undeva acolo deoarece întâlnesc ceva nou și captivant. Ceva pe care să nu-și dorească să-l părăsească. Ți-ai dori să fi acel cuib sufletesc nu? Și eu, siceră să fiu. 
 Și totuși, într-o bună zi te vei sătura de toate astea. Vei obosi. Îmbătrânești. Poți avea norocul să găsesti pe cineva acceptabil, de ce nu perfect pentru prizma ta mentală și să îi rămâi alături. Sau să ai nenorocul de a ramâne cu cineva mediocru doar de dragul de a te opri din căutat - sau din comoditate. Ești dispus să fi acel cineva care face ceva din lene? Sau vrei perfecțiunea ta?
 Și acum zâmbesc din plin (normal că am vreo două lacrimi rătăcite in colț de ochi! ) și aștepți. Mie nu îmi place să plec. Prefer să rămân. Și să văd cine se întoarce. Dar mai ales, îmi place să vad cine rămâne.