Wednesday, 12 August 2015

Stele (căzătoare sau la sol)

Când eram mică obișnuiam să stau să mă uit la stele, mama mă invăța constelațiile și tata cum să mă ghidez prin lume după micile licăriri de pe cer. Credeam pe atunci că totul este veșnic, că toți strălucim pe lume ca aștrii din cer, frumosul era calm și leneș, nu se grăbea să traverseze rapid o șosea aglomerată, fără să se asigure. Am mai zis eu de stele și de oameni, de cer și de timp...
Azi cad stele. Nu știu unde pleacă, sau de ce, dar cad, prea repede, prea brusc, și dispar, sub privirile temătoare ale unei copile. Spulberă liniștea cosmică, probabil plâng, sau râd... Oare se bucură atunci când părăsesc infinitul? Sau speră că, la final, cineva le va prinde și le va strânge la piept ca pe un prieten pe care nu l-au mai văzut de milenii? 
Nu mă pot gândi, clișeic, decât la o alegorie a noastră ca oameni cu niște sclipiri îndepărtate dintr-un obișnuit cer otrăvit da, tot de noi. Cum mergem rapid prin viață și cum ajungem să cădem brusc în uitare. Cum cădem într-o istorie numai bună de trecut cu vederea...
...uite o stea, cade. Și încă una - stai, e un avion. Dar mi-am adus aminte că avioanele sunt stelele tale... (sper că nu căzătoare).