Wednesday, 15 June 2011

Perfecţiunea de după luna plină.

De mult ori mi-am imaginat că mă îmbolnăvesc subit şi că ajung pe patul de spital, aproape moartă. Alteori mi-am imaginat că sunt părtaşa la propia-mi înormântare. Este ceva anromal să iţi doreşti să vezi tot ceea ce se întamplă după ce tu mori? Să vezi ce fac parinţii tăi, prietenii, tipul pe care tu l-ai iubit dar nu a mers? Sincer, cred că toţi ne-am imaginat sau ne-am întrebat despre asta. Atunci aflii cine te iubeşte cu adevărat. Cine chiar ţine la tine şi iţi va duce dorul. Mi-a zis cineva odată să nu plângi după morţi, nu îi poţi aduce înapoi. Dar cum rămane cu menţinerea amintirii acelei persoane vii?
Uite, recunosc că eu de foarte multă vreme m-am gândit să mor. Da, sună prosteşte. Dar măcar alea 3 zile până să fiu îngropată să le văd şi eu. Cam asta ar trebui să ne fie şansa ca să aflăm dacă are sau nu rost să ne întoarcem. Da, poate că viaţa e frumoasă, sunt locuri superbe în lumea asta pentru care merită să trăieşti pentru a le vedea dar unde mai e fericirea şi speranţa dacă faci totul de unul singur? Nimic nu are sens atâta timp cât eşti singur. De exemplu, cea mai mare fircă a mea este cea de a muri singură. Fără prieteni, fără cineva care să mă iubească şi care să mă poarte mai apoi în gândul şi în inima lui până în clipa în care îşi va întâmpina propia moarte ca pe un vechi prieten.
Ce îmi imaginez eu după moarte? Perfecţiunea pe care nu am avut-o atâta timp cât am fost vii. Eu cred că după ce mori, vei găsi tot ce ai pierdut şi pe oricine nu ai putut avea. Să fie acea viaţă de basm pe care ţi-ai tot dorit-o în viaţa anterioară. Eu cred că după moarte totul este exact aşa cum ţi-ai dorit să fie înainte să dai ortul popii.
Cum văd eu moartea? Teoria mea : naşterea este luna nouă, iar viaţa îşi urmează cursul precum ciclul lunii până la apogeul sau. Apogeu pe care îl compar cu luna plină. Iar acesta este clipa in care murim. Restul ciclului lunar îl văd precum viaţa post mortem, sau viaţa pe care noi toţi ne-am dorit-o odată şi odată. Eu cred că perfecţiunea " vieţii " este abea după luna plină a morţii noastre, ca un triumf al încercării noastre de a atinge perfecţiunea mult visată.