Friday, 22 July 2011

Până şi marea ne ştie şoapta

"Mi-e frică..." 
ţi-am zis cu glasul înlăcrimat.
Te-ai uitat la mine aşa cum ştiam şi cum mi se părea că este de cuviinţă.
Să fi fost frică, şi la tine?
Iubire? 
Înţtelegere?
Adoraţie?
"Te iubesc, mâţul meu, nu are de ce să îţi fie frică!"

Lună plină, plaja goală. Muzica aia pe care nu o sufăr eu pe fundal, încercând zadarnic să acopere vuietul hipnotizant la mării. M-am apropiat, râzând de tine, de malul apei. Spre surpinderea mea, era atât de curată încât puteam vedea fiecare scoică sau piatră de pe nisipul ud. Şi atât de caldă! 

"Haide şi tu!"
ţi-am ţipat în timp ce, 
nu-mi păsa de rochia de mătase 
şi mă avântam în mare.
Ai venit şi tu, cu parul negru
stralucitor de broboanele de apă sărată.
Şi m-ai strâns in braţe acolo,
in miezul noapţii de Iulie,
M-ai sărutat.


Ne-am ridicat privirile sclipitoare
Stând acolo, pe reflexia
Ca o coamă de cometă
Ce Luna, albă
O avea in mare, 
acum neagră.
Ne-am ridicat privirea spre Lună,
Şi-am oftat. 
"E frumoasă"
Eu ţi-am zis...

"Iar tu îi oferi lumina ce-o face să sclipească, Regina mea, Regina Lunii."
Iar aşa, intr-un final de vis real,
Marea însăşi ne-a ascultat şi văzut
 şoapta iubitoare
Spusă ca o legendă...
sau o cântare.
Cu Luna ca martoră, şi-un val ca urare.