Monday, 29 October 2012

Viața n-are titlu - partea I

I

  În minunata mea lume în care sunt înconjurată de atâția oameni, eu mă simt singură. Nu zic că sunt, dar că așa mă simt. 
  Uneori trebuie să tac și să zâmbesc : să le accept fericrea altora și să pretind că mă bucur și eu, să zâmbesc și să maschez mizeria pe care o am în suflet. Mă ascund, ca de obicei, după masca mea prețioasă, de carnaval.
  Viața e un carnaval. Ne ascundem după măști creând o Veneție eternă a inimilor noasrte. Ne dichisim defectele, le împodobim mai ceva ca pe un brad de Crăciun, le pictăm cu machiaje ieftine ca să nu mai arate chiar atât de rău...ne mascăm de noi înșine.

II

  Cu o brutalitate mai ceva ca cea demonică, resping orice urmă de iubire ce mi se arată. Fie ea maternă, prietenească sau acea iubire pe care visez să o port cuiva, eu o resping 
  Mă izolez de lume și trăiesc într-o solitudine asemănătoare unui castel dărâmat de multă vreme. 
  Și încep să respng până și propia mea persoană, să îmi doresc să nu fi existat, să nu mă fi născut. Resping ideea de viață, de bucurie, de speranță. Resping tot ce este bun. 

III

  Teoretic am tot ce îmi doresc. Dar asta doar în teorie. În teroie totul este perfect. În teorie eu sunt o adolescentă fericită. Porcării...
  Practic totul este murdar, un fel de oraș împânzit de boli și ruine de după bombradament. Noi suntem bombardați la fiecare 5 minute sau chiar mai puțin cu niște cuvinte aparent frumoase, tencuite cu migăleală ca să ascundă adevărata sloată de sentimente. 
  Zici, gândești, faci. Teoretic, din nou, astea 3 sunt legate cică. Dar defapt sunt o antiteză a realității faptice, o epavă a încercării practicului. Până la urmă, în teorie, totul este perfect. În teorie noi suntem perfecși și fericiți. 


IV

  Visezi. Visezi și iar visezi la idealul tău. La acea așa numită jumătate care s-are putea să-ți aducă fericrea. Oricum, o aduce ocazional, nimic nu e veșnic. Cred că am mai vorbit despre asta, despre cum iubim noi în vid, probabil o atingere de clișeu inspirat de un film de prost gust. Despre cum iubim o idee confuză pe care ne-o creăm pundând cap la cap toate dezamăgirile noastre, punând în aceiași oală tot ce am vrut defapt. Și iar visezi. 
  Păcat este că atunci când te trezești din vis, tot așa iubești. Doar de ai avea norocul să dai peste forma solidă a visului tău, peste umplutura vidului...

Thursday, 18 October 2012

Iubirile de-o vară sau Când Shakespeare și Eminescu par de mare actualitate

 În realitate nicio poveste de dragoste de-o vară nu continuă miraculos. Fiecare poveste de genul ăsta se termină când te trezești într-o după-masă târzie din septembrie, urlând la tine ”gata, vara s-a terminat!” ca tu să stai și să te gândești pentru ce în lumea asta vara trebuie să fie atât de scurtă?! Dar măcar este, știi...
 Vara totul e mai simplu. Habar nu am de ce. Dar vara totul este frumos, însorit și fără nicio șansă ca ceva să meargă prost...sau mă rog, nu prea are ce să dea rateu. Pentru că vara mergi la mare și...e marea. Acolo ești în cu totul altă lume, acolo nu are cine să te oprească din a face ce crezi tu că este drept să faci. Acolo totul se uită, se trăiește o altă viață, una utopică. Acolo iubești, trăiești, uiți, ierți... te mulezi pe coama mării de parcă ți-e sicriu. Trăiești o altă viață în viața relativ monotonă de acasă....
 Totul este mai intens. De parcă ești Sărmanul Dionis a lui Eminescu, vezi lumea cu alți ochi. Poate că sunt mai mulți, poate că sunt mai puternici, poate că... doar ți se pare. Dar e o iluzie unică, am dreptate? O explozie de simțuri fără de care nu ai vrea să mai trăiești. Și să vezi nu e chiar așa spectaculos...dar să vezi când iubești...parcă Shakespeare a pus povestea lui Romeo și-a Julietei (până să servească ca desert eternului) pe spatele tău...
 Dar nu durează. E ca și o beție. Sau un vis. Te trezești. Irealitatea verii pare din ce în ce mai ireală cu cât mergi mai mult spre toamnă. Nu mai vezi la fel de bine și acea iubire...dispare. Rămâi cu o poză, două, un pahar de shoot luat ”împrumut” definitiv, o arsură de țigară pe mână și cu tine. Rămâi singur, tot timpul rămâi singur. Ăsta e prețul, sinceră să fiu. Pentru că vara viitoare o iei de la capăt. Iară trimite Oberon pe cineva străin ca să-ți ungă pleoapele cu vreo floare mistică, al cărei efect să treacă pe când intră Bacovia-n șcenă...

...pentru că nicio iubire d-aia, de-o vară, nu stă prea mult în preajmă după ce cade prima frunză din cireș...





Wednesday, 10 October 2012

17 infinit sau astăzi NU a fost ziua mea...

 ...ci a noastră. Ziua aceasta a fost perfectă din toate punctele de vedere. Ca o zi de vacanță, ca o zi ruptă din cele mai retardate filme din lume. A fost ziua mea, a ta, a noastră.
 Și am șaptișpe ani. Infinitul meu șaptișpe. Alături de voi. De tine, de el, de ea, de toți. Și vă iubesc!
 Am primit cel mai frumos cadou posibil : pe voi. Vă mulțumesc ca existați. Vă iubesc. Pe fiecare în parte, infinit. Și vă vreau alături pentru totdeauna. Da, visele mele de adolescentă nebună. Pe voi, dragele mele, vă vreau îmbrăcate dubios de drăguț, urlând la mine să nu mai plâng că-mi stric machiajul, în ziua nunții. Și pe voi, dragilor, arătând ca niște pinguini adorabili în timp ce îi faceți zile fripte ăluia care s-o încumeta să se însoare cu mine, pentru că mă furați și mă duceți la o bere.
 Vă vreau pe toți lângă mine tot timpul, și când e de băut și de făcut tâmpenii și când e vorba să o dăm în bară. Vă mulțumesc pentru cea mai frumoasă zi din viața mea. Vă mulțumesc pentru că, mai mult sau mai puțtin, mă acceptați așa cum sunt : nebună, copilă, guralivă, enervantă. Vă mulțumesc pentru că existați. Vă iubesc! (  ∞ 17 )

p.s. : vă mulțumesc că m-ați făcut să plâng în ultimul hal.


p.s. 2 : Happy Birthday to us, Snowie!