Wednesday, 12 August 2015

Stele (căzătoare sau la sol)

Când eram mică obișnuiam să stau să mă uit la stele, mama mă invăța constelațiile și tata cum să mă ghidez prin lume după micile licăriri de pe cer. Credeam pe atunci că totul este veșnic, că toți strălucim pe lume ca aștrii din cer, frumosul era calm și leneș, nu se grăbea să traverseze rapid o șosea aglomerată, fără să se asigure. Am mai zis eu de stele și de oameni, de cer și de timp...
Azi cad stele. Nu știu unde pleacă, sau de ce, dar cad, prea repede, prea brusc, și dispar, sub privirile temătoare ale unei copile. Spulberă liniștea cosmică, probabil plâng, sau râd... Oare se bucură atunci când părăsesc infinitul? Sau speră că, la final, cineva le va prinde și le va strânge la piept ca pe un prieten pe care nu l-au mai văzut de milenii? 
Nu mă pot gândi, clișeic, decât la o alegorie a noastră ca oameni cu niște sclipiri îndepărtate dintr-un obișnuit cer otrăvit da, tot de noi. Cum mergem rapid prin viață și cum ajungem să cădem brusc în uitare. Cum cădem într-o istorie numai bună de trecut cu vederea...
...uite o stea, cade. Și încă una - stai, e un avion. Dar mi-am adus aminte că avioanele sunt stelele tale... (sper că nu căzătoare).

Tuesday, 16 June 2015

Vreau și ploaie

 Vreau să ascult ploaia. Să o ascult cum cade simteric, neîntrerupt, neschimbată de timp. Cum atinge plină de furie torida un acoperiș bronzat de vreme, cum parfumează pământul uscat de griji. Vreau să văd printre fiecare picătură un fulger pleznind aerul și să simt în liniștea rămasă un tunet ce mă ia la dans. Vreau să gust ploaia în esența ei ciudată, vreau să mângâi praful înainte ca el să dispară. Să iau noaptea de mână și să fugim spre răsărit. Vreau să fiu luată în brațe de vânt și să îl las să-mi sărute înghețat umerii și să se joace copilărește cu părul meu. 
 Vreau să ascult ploaia ce pe tine te supără și să îi cânt să tacă.

Saturday, 28 March 2015

A fost cel fără nume

 Primul an te chinui să nu te mai doară, al doilea să treci peste și în al treilea o iei de la capăt. Primul an apar viciile, al doilea le dezvolți, al treilea le înmulțești. Povestea acestei fete este una pe cât de tristă, pe atât de frumoasă. Mi-a spus-o vara asta un băiat mic de statură, subțire și fără un ochi. Defapt îmi spusese povestea lui, care se leagă cu a ei. Băiatul nu avea un nume, fata și-l schimba la fiecare lună plină și se pierdea printre litere aranjate cronologic pe cer. Nimeni cică nu mai știa nimic de ea, multora li se părea cunoscută dar nu știau să-mi dea vreun indiciu ca să îi pot auzii povestea de la cap la coadă.
Așa cum m-am obișnuit, copiii ăștia au numai povești triste. Ochiul băiatului servise pe post de dop pentru inimă, iar pe vremea când îi avea pe ambii, ei o iubeau pe această fată. Înăltuță, zicea el, poate cu juma de cap peste el și cu un zâmbet sadic și trist, blondă și cu ochii mici și întunecați. Frumoasă de pică, mai spunea el, avea gusturi ciudate, neortodoxe și vicioase. Îi plăcea să bea, îi plăcea foarte mult asta. Dar nu atât de mult încât să se îmbete tare de tot, doar ca să se amețească și să plutească în tipicii ei pantaloni scurți și tricoul asimetric prin casă. Și îi mai plăcea să cânte, stătea cu o chitară neagră și cu ochelarii de soare caracteristici filmelor cu avioane din toamna lu’ ’86 cântând melodiile din vremurile apuse ale rockului, melodii pe care mai mult ca sigur le mai știau vreo 10 hippeioți în pragul morții.
Băiatul fără nume a iubit-o pe fata asta, și ea zicea că îl iubește de nu mai poate, dar se vedea că minte și că e doar un joc. Și ei s-au tot jucat, s-au jucat de-a prinsea cu săgeți otrăvite, leapșa cu palme pline de ținte ruginite, ascunsea în sicriee centenare. Ea tot timpul câștiga, până în ziua în care, în timp ce îl îngropa de viu de dragul științelor medievale, i-a văzut singura urâțenie de pe corp. O semilună rozalie pe pieptul alb, cu o crustă delicată, băiatul a întrebat-o, ea s-a speriat, și-a scos ura și lui ochiul, apoi inima prin orbitea goală și-a plecat. Cu inima lui în buzunar, aruncând o bucată de hârtie pe care scria caligrafic un nume.
-De ce plângi băiete fără nume, când nu mai ai cu ce să simți?
-Cu o bucată firavă dintr-un copac tâiat acum 10 de ani, zise el scoțând o bucată de hârtie. Cu numele ei.

”Gloria...exultate”


(U2 – Gloria )