Vis de vară (sărută-mă pe-un val)

”  Iar vara, de ce tot timpul e vara?! Ca să fie cald, trebuie să fie vară... ca să fie soare, vară. Fără griji, vară. Totul...vară... îmi lipsești. ”

Nisip împânzit cu murdăria orașului

Până la jumate...

Sticle goale, sărutate în orgoliu

Țigări devorate și din filtru,

Una după alta. 

  Hai să ne ținem de mână și să iubim vântul. Să ne aruncăm cuvintele pe o tarabă unde se vinde dezamăgirea și să ne înțelegem din priviri. Hai să mă prinzi atunci când alunec alergând după o amintire fragilă, să mă iei în brațe și să-ți lipești buzele de fruntea mea bronzată cu urma de la pălăria de paie. Nu zice niciunul nimic, doar stăm și privim. 

Nisip curat , misterios și clar

Până îl atinge marea...

Lacrimi în forme de crabi, pătate

O umbrelă de paie plictisită

Bătută-n cap de soare și de-un nor.

  Plutește pe visul verii, nu-ți fie teamă. Da, stiu că este un clișeu impus într-o convenție haotică și prea tânără, prea beată și probabil cu insolație. Ia-mă din nou de mână și mângâie cu mine marea. Răsață valurile și zâmbește-i orizontului... (sărută-mă) 

Lupingul de pe Lacul X...

  ...sau războiul pentru fericire. O tipică seară de iarnă, cu ea. O ea frumoasă, zâmbitoare și bună. O bârfă scurtă, o morală de juma de rând și o imaginație departe de a fi una normală. O seară tipică cu ea, a mea, fiecare în patul ei dar totodată în al celeilalte.

  Unii zic că a scris o carte, alții că are breton. Câțiva încercă să o rănească iar ea se uită strâmb la ei, dă din umeri și îi lasă fără esență într-un seif vrăjit păzit de un dragon pictat cu râsete. Iar cu restu împarte o melodie ușor psihedelică, o îmbrățișare și un tipic ”băi, ești fumat?!” când mai scoate careva vreo colosală, memorabilă bucată de lemn de salcie (și aia bătăușă) pe gură.

  Mă și văd cu ea, la lumina unui băț ciudat, împărțind un borcan de Nutella (pentru că e singura cu care aș face-o! ) într-un dormitor cu draperii roșii, cu câte-o pisică cu un zâmbet psihotic în brațe. Cum ne imaginăm că n-avem cai ci mături zburătoare, dragoni și motociclete cu reacție turbo în curtea din spate, cum facem lupinguri prin cercuri de foc defapt inexistente și cum ne pasăm o bucată de ciocolată cu macaroon și cocos in miez de noapte pe-o străduță încețoșată plină de creaturi consumatoare de suflete.

  E sora mea. E sufletul meu pereche. E ea. Minunată, perfectă, puternică și hai să fim serioși, pe barba aia alba a tipului bătrân , nebună. Și vreau să-i spun în mod public și neoficial că o iubesc și că oriunde, oricând, indiferent de circumstanțe (și ce-o mai fi zicând jurământul ăla din cămară) sunt alături de ea. În turnul de la etajul 7, pentru totdeauna.

P.s. - Încercă să o rănești și ”Riddikulus” ! bong nesuferit ce ești.

P.s. 2 - Mâine la 11 în gară că am luat eu biletele.

Pentru Ywy, 

Cu dragoste, 

M.

Eternul meu Decembrie (ironie pentru iarnă)

  Până să mai cresc puțin, nu mi-am dat seama că pentru mine iarna înseamnă Decembrie. Un Decembrie continuu, cu miros de scorțișoară și cu aroma frigului impregnată în țigară. Tot așa, nu mi-am dat seama că Decembrie are gust de măr sau atingerea unei biciuiri catifelate de viscol. Totul era un normal, un ceva tipic ce nu putea fi schimbat.

  Acum interpretez totul altfel...când vine Decembrie vine și tristeța celor din jurul meu, pentru că iarna este un antotimp trist. Cât de sadică să fiu să mă bucur de iarnă?! Să  îi văd pe alții (care cel mai probabil nu mi-au greșit cu nimic) cum stau zgribuliți sub câte-o umbrelă de fum (și cum se roagă la vara aia manipulatoare să vină odată!) îmi oferă satisfacția supermă.

  Acopaniată de un fulg nătărau care nu mai vrea să se mai așeze odată pe banca pe care stau, mă amuz cu șcenele create de falsuri (pentru a atrage atenția asupra unor încălțări făcute din animale prea ghinioniste ca să nimerească în vizuină) și beau dintr-un pahar clișeic de vin fiert o amintire de iarna trecută...

  Las' să ningă că nu strică nimănui. Îmi duc viața pentru un etern Decembrie care mă iubește mai mult ca orice alt amant al meu, fie el vântul sau vreun zeu plicticos din legenda de la pagina x din manualul de chimie. Îmi duc viața hilară în timp ce alții stau și-și plâng de milă că-i doare spatele de frig sau că vecinul de la parter are brad pân' la răposata de la 4-n baie și că steluța aia kitchioasă din vârf i-a spart bibeloul de pe frigider.

  Fără să înconjor sensul giratoriu al existenței monotone a n inși în lumea asta îmi iau o prietenă bună și-un pistol cu sentimente și plec. Mă duc să pescuiesc vreun copil căzut la datorie când încearcă să mănânce un fulg și să-l trimit acasă. Mă duc să mă pierd în eternul meu Decembrie...

(...asta până vine iar scârba aia cu căldurile ei...)

Viața n-are titlu - partea II

V

  Și falși prieteni...gândind că ”oamenii e curve și trotuare nu-i destule” îți dai seama că nu ai prieteni în realitate. Sau, dacă ai, îi ai numai la bine nu? Și ăi mai rătăciți și mai nebuni din fire ce sunt inițial dispuși să te ajute când înnoți in cianura vieții brusc realizează ca vaca pictată pe tavan sau mucegaiul de pe clădirea de peste drum sunt foarte interesante și că trebuie cercetate cu multă atenție...

  Nu le pasă decât de ei, în practică. Nu le pasă dacă tu pleci, ești o colnă a unei colne, poți fi oricând înlocuit. Indiferent de cat de unic ți se zice că ești, ești la fel ca restul. O colnă. Cu prieteni estetici, chirurgical vorbind. Prieteni falși într-o viață de silicon. 

VI

  Un imbecil ce își dorește să te afecteze prin vorbe sărace în gândire, o prostuță fandosită care crede orice prostie. Și doi sau trei spectatori plitisiți de viață care se chinuie să nu adoramă lipiți de vreun perete. Proști, pupincuriști și fufe fără creier. E plin. Nu că e frumos? Vrei puțină liniște, o oază de bine temporar ; să nu te mai simți cretin pentru că trăiești printre ei.

  Un imbecil care vrea doar să-ți intre în grații. Tu, proastă, il lași in inimă ca fraiera, doar ca să ți-o pună și dupaia să te abandoneze. Păpuși de porțelan și muște. Fragile și băgărețe.

VII

Și nimic nu are sens. Totul e o nebunie, o ciupercărie digerată prea devreme. Culori, suntete, zgomote, ceață, imagini... fum de țigară și aburi de alcool ifetin ascuns în sticle scumpe ca să creeze respect reciproc intre indivizi definiți nici măcar prin vanitate ci prin mediocritatea mediocrității. Niște figuri lipsite de noimă, niște persoane insipide vieții și caracteristicilor ei din teorie. Mulțime de neinspirate suflete creponate, scurgeri colosale de adevăr și de trebuință pentru mofturi de mâna a doua...

Epilog

-Doi pași în față cei care au simțit toate astea pe pielea lor.

...

-Un pas în față cei ce s-au gândit la așa ceva...

...

  Câți? O mână de oameni, și aia fără trei degete? Nu vă cred... nu pot să cred că blonda oxigenată din colț nu și-a pus-o cu o poveste a unui sentiment iluzoriu. Sau că musculosul din spate nu a băut vodka stropită cu prea multă apă din sticle de Absolut bătute cu cristale la fel de false ca și el. Sau că tu, copil cu ochi triști ascunși în orbite fericite, nu cred că tu nu ai iubit în vid o fată aeriană și relativ normală. Nu te cred nici atunci când îmi zici că nu o mai iubești...

Partea I

Viața n-are titlu - partea I

I

  În minunata mea lume în care sunt înconjurată de atâția oameni, eu mă simt singură. Nu zic că sunt, dar că așa mă simt. 

  Uneori trebuie să tac și să zâmbesc : să le accept fericrea altora și să pretind că mă bucur și eu, să zâmbesc și să maschez mizeria pe care o am în suflet. Mă ascund, ca de obicei, după masca mea prețioasă, de carnaval.

  Viața e un carnaval. Ne ascundem după măști creând o Veneție eternă a inimilor noasrte. Ne dichisim defectele, le împodobim mai ceva ca pe un brad de Crăciun, le pictăm cu machiaje ieftine ca să nu mai arate chiar atât de rău...ne mascăm de noi înșine.

II

  Cu o brutalitate mai ceva ca cea demonică, resping orice urmă de iubire ce mi se arată. Fie ea maternă, prietenească sau acea iubire pe care visez să o port cuiva, eu o resping 

  Mă izolez de lume și trăiesc într-o solitudine asemănătoare unui castel dărâmat de multă vreme. 

  Și încep să respng până și propia mea persoană, să îmi doresc să nu fi existat, să nu mă fi născut. Resping ideea de viață, de bucurie, de speranță. Resping tot ce este bun. 

III

  Teoretic am tot ce îmi doresc. Dar asta doar în teorie. În teroie totul este perfect. În teorie eu sunt o adolescentă fericită. Porcării...

  Practic totul este murdar, un fel de oraș împânzit de boli și ruine de după bombradament. Noi suntem bombardați la fiecare 5 minute sau chiar mai puțin cu niște cuvinte aparent frumoase, tencuite cu migăleală ca să ascundă adevărata sloată de sentimente. 

  Zici, gândești, faci. Teoretic, din nou, astea 3 sunt legate cică. Dar defapt sunt o antiteză a realității faptice, o epavă a încercării practicului. Până la urmă, în teorie, totul este perfect. În teorie noi suntem perfecși și fericiți. 

IV

  Visezi. Visezi și iar visezi la idealul tău. La acea așa numită jumătate care s-are putea să-ți aducă fericrea. Oricum, o aduce ocazional, nimic nu e veșnic. Cred că am mai vorbit despre asta, despre cum iubim noi în vid, probabil o atingere de clișeu inspirat de un film de prost gust. Despre cum iubim o idee confuză pe care ne-o creăm pundând cap la cap toate dezamăgirile noastre, punând în aceiași oală tot ce am vrut defapt. Și iar visezi. 

  Păcat este că atunci când te trezești din vis, tot așa iubești. Doar de ai avea norocul să dai peste forma solidă a visului tău, peste umplutura vidului...

Iubirile de-o vară sau Când Shakespeare și Eminescu par de mare actualitate

 În realitate nicio poveste de dragoste de-o vară nu continuă miraculos. Fiecare poveste de genul ăsta se termină când te trezești într-o după-masă târzie din septembrie, urlând la tine ”gata, vara s-a terminat!” ca tu să stai și să te gândești pentru ce în lumea asta vara trebuie să fie atât de scurtă?! Dar măcar este, știi...

 Vara totul e mai simplu. Habar nu am de ce. Dar vara totul este frumos, însorit și fără nicio șansă ca ceva să meargă prost...sau mă rog, nu prea are ce să dea rateu. Pentru că vara mergi la mare și...e marea. Acolo ești în cu totul altă lume, acolo nu are cine să te oprească din a face ce crezi tu că este drept să faci. Acolo totul se uită, se trăiește o altă viață, una utopică. Acolo iubești, trăiești, uiți, ierți... te mulezi pe coama mării de parcă ți-e sicriu. Trăiești o altă viață în viața relativ monotonă de acasă....

 Totul este mai intens. De parcă ești Sărmanul Dionis a lui Eminescu, vezi lumea cu alți ochi. Poate că sunt mai mulți, poate că sunt mai puternici, poate că... doar ți se pare. Dar e o iluzie unică, am dreptate? O explozie de simțuri fără de care nu ai vrea să mai trăiești. Și să vezi nu e chiar așa spectaculos...dar să vezi când iubești...parcă Shakespeare a pus povestea lui Romeo și-a Julietei (până să servească ca desert eternului) pe spatele tău...

 Dar nu durează. E ca și o beție. Sau un vis. Te trezești. Irealitatea verii pare din ce în ce mai ireală cu cât mergi mai mult spre toamnă. Nu mai vezi la fel de bine și acea iubire...dispare. Rămâi cu o poză, două, un pahar de shoot luat ”împrumut” definitiv, o arsură de țigară pe mână și cu tine. Rămâi singur, tot timpul rămâi singur. Ăsta e prețul, sinceră să fiu. Pentru că vara viitoare o iei de la capăt. Iară trimite Oberon pe cineva străin ca să-ți ungă pleoapele cu vreo floare mistică, al cărei efect să treacă pe când intră Bacovia-n șcenă...

...pentru că nicio iubire d-aia, de-o vară, nu stă prea mult în preajmă după ce cade prima frunză din cireș...