Stele (căzătoare sau la sol)

Când eram mică obișnuiam să stau să mă uit la stele, mama mă invăța constelațiile și tata cum să mă ghidez prin lume după micile licăriri de pe cer. Credeam pe atunci că totul este veșnic, că toți strălucim pe lume ca aștrii din cer, frumosul era calm și leneș, nu se grăbea să traverseze rapid o șosea aglomerată, fără să se asigure. Am mai zis eu de stele și de oameni, de cer și de timp...

Azi cad stele. Nu știu unde pleacă, sau de ce, dar cad, prea repede, prea brusc, și dispar, sub privirile temătoare ale unei copile. Spulberă liniștea cosmică, probabil plâng, sau râd... Oare se bucură atunci când părăsesc infinitul? Sau speră că, la final, cineva le va prinde și le va strânge la piept ca pe un prieten pe care nu l-au mai văzut de milenii? 

Nu mă pot gândi, clișeic, decât la o alegorie a noastră ca oameni cu niște sclipiri îndepărtate dintr-un obișnuit cer otrăvit da, tot de noi. Cum mergem rapid prin viață și cum ajungem să cădem brusc în uitare. Cum cădem într-o istorie numai bună de trecut cu vederea...

...uite o stea, cade. Și încă una - stai, e un avion. Dar mi-am adus aminte că avioanele sunt stelele tale... (sper că nu căzătoare).

Vreau și ploaie

 Vreau să ascult ploaia. Să o ascult cum cade simteric, neîntrerupt, neschimbată de timp. Cum atinge plină de furie torida un acoperiș bronzat de vreme, cum parfumează pământul uscat de griji. Vreau să văd printre fiecare picătură un fulger pleznind aerul și să simt în liniștea rămasă un tunet ce mă ia la dans. Vreau să gust ploaia în esența ei ciudată, vreau să mângâi praful înainte ca el să dispară. Să iau noaptea de mână și să fugim spre răsărit. Vreau să fiu luată în brațe de vânt și să îl las să-mi sărute înghețat umerii și să se joace copilărește cu părul meu. 

 Vreau să ascult ploaia ce pe tine te supără și să îi cânt să tacă.

A fost cel fără nume

 Primul an te chinui să nu te mai doară, al doilea să treci peste și în al treilea o iei de la capăt. Primul an apar viciile, al doilea le dezvolți, al treilea le înmulțești. Povestea acestei fete este una pe cât de tristă, pe atât de frumoasă. Mi-a spus-o vara asta un băiat mic de statură, subțire și fără un ochi. Defapt îmi spusese povestea lui, care se leagă cu a ei. Băiatul nu avea un nume, fata și-l schimba la fiecare lună plină și se pierdea printre litere aranjate cronologic pe cer. Nimeni cică nu mai știa nimic de ea, multora li se părea cunoscută dar nu știau să-mi dea vreun indiciu ca să îi pot auzii povestea de la cap la coadă.

Așa cum m-am obișnuit, copiii ăștia au numai povești triste. Ochiul băiatului servise pe post de dop pentru inimă, iar pe vremea când îi avea pe ambii, ei o iubeau pe această fată. Înăltuță, zicea el, poate cu juma de cap peste el și cu un zâmbet sadic și trist, blondă și cu ochii mici și întunecați. Frumoasă de pică, mai spunea el, avea gusturi ciudate, neortodoxe și vicioase. Îi plăcea să bea, îi plăcea foarte mult asta. Dar nu atât de mult încât să se îmbete tare de tot, doar ca să se amețească și să plutească în tipicii ei pantaloni scurți și tricoul asimetric prin casă. Și îi mai plăcea să cânte, stătea cu o chitară neagră și cu ochelarii de soare caracteristici filmelor cu avioane din toamna lu’ ’86 cântând melodiile din vremurile apuse ale rockului, melodii pe care mai mult ca sigur le mai știau vreo 10 hippeioți în pragul morții.

Băiatul fără nume a iubit-o pe fata asta, și ea zicea că îl iubește de nu mai poate, dar se vedea că minte și că e doar un joc. Și ei s-au tot jucat, s-au jucat de-a prinsea cu săgeți otrăvite, leapșa cu palme pline de ținte ruginite, ascunsea în sicriee centenare. Ea tot timpul câștiga, până în ziua în care, în timp ce îl îngropa de viu de dragul științelor medievale, i-a văzut singura urâțenie de pe corp. O semilună rozalie pe pieptul alb, cu o crustă delicată, băiatul a întrebat-o, ea s-a speriat, și-a scos ura și lui ochiul, apoi inima prin orbitea goală și-a plecat. Cu inima lui în buzunar, aruncând o bucată de hârtie pe care scria caligrafic un nume.

-De ce plângi băiete fără nume, când nu mai ai cu ce să simți?

-Cu o bucată firavă dintr-un copac tâiat acum 10 de ani, zise el scoțând o bucată de hârtie. Cu numele ei.

”Gloria...exultate”

(U2 – Gloria )

el-eu-tu. noi (sau ce nu s-a întâmplat în vară)

Un El a fost în mintea mea toată ziua. Nu chiar de când mă trezeam, dar imediat după. Și nu chiar când adormeam, dar nu cu mult înainte. Un El care îmi bântuia mintea orice aș fi făcut, fie că alergam, cântam, citeam... orice din ceea ce îmi place să fac. Un El pe care îl asociam cu aproape tot playlistul meu, cu jumătate din pozele pe care le vedeam dar nu le dădeam reblog pe ”tumblr”. Și mă ”fugărea” acest El, drăguț și tinerel, așa cum e. El mă făcea să mă simt din nou puțin mai copilă, puțin mai iresponsabilă și mai plină de viață. Așa cum îmi place mie, zică-se.

Un El era în mintea mea toată ziua. Cu diverse filme nu tocmai cuminți rulând pe fundalul gândurilor mele, cu tresăriri de fiecare dată când îmi vibra telefonul. Care mă făcea să o iau razna numai din cuvinte, și zic asta ca să nu intru în detalii. El acesta, când l-am cunoscut, nu aveam idee ce avea să fie în stare să facă din mintea mea aparent nu așa indestructibilă cum o credeam . Mă gândeam eu la ceva așa, de vară, relaxat și trecător. Dar se pare că nu a fost să fie așa. Un El care o vreme m-a făcut să o iau razna. Dar care totuși a durat mai puțin de-o vară.

Iar Eu nu eram așa. Eram demult, dar dar nu atunci. Dar e bine că am fost din nou, la momentul acela, cât mai aveam timp. Pentru că imediat Eu creșteam și mergeam mai departe, începeam ceva complet nou, dar nu puteam să las ceea ce am avut frumos în spate fără să mai gust încă o dată din această dulceață, fruct interzis, cum se mai poate zice. Eu atunci eram semi-fericită, era o vară semi-perfectă, dar să mă citez ”this is the summer of my life”. Și Eu nu voiam să las pe nimeni și  nimic să-mi strice acea semi-bucurie.

Dar se lăsă seara și Eu mă băgam în pat. Încă puțin era despre  El, așa, să nu fi apărut o ruptură completă dintre vis și realitate. El mă făcea iară să nu gândesc, mă sabota în cel mai plăcut mod poisibil dar... dispărea. Și apăreai Tu. Al meu Tu. Da, Tu, ăla după care am plâns și după care am jelit, după care am fost complet mizerabil de tristă și complet nefericită în prezentul unui trecut. Dar sunt complet fericită și împlinită atunci când mă gândesc la tine în trecutul trecututlui, dar nu și în viitorul de atunci adică prezentul de acum. Și adormeam cu tine în minte pentru că  restul playlistului meu nu mai cântă despre El ci despre tine și despre mine, acei noi imperiali pe care toată lumea îi iubea, dar nu mai mult decât ne iubeam noi. Iar pozele de pe ”tumblr”, alea la care le dădeam reblog ca un țipăt de disperare, da, erau tot despre tine si noi. Despre cât de mult te-am complet iubit și semi-urât și despre cât de dor mi-a fost cândva de tine. Și așa adormem, acel timp în care mă gândeam numai la tine și oricine altcineva dispărea.

Și mă trezeam dimineața cu căștile încurcate in jurul meu. Și nu mă puteam abține să nu mă uit să văd daca mi-ai scris, ceva, orice, și un ”am nevoie de nu știu ce mi-am uitat la tine, hai să ne vedem să mi-l dai.” Și totuși așteptam până să mă uit pentru că știam că Tu nu ai făcut-o dar în mintea mea da, și vreau să rămână așa, până reveneam iar la semi-normalul actual. Și când vedeam că nu Tu mi-ai scris ci x, y, z, oftam și închideam la loc ochii. Și atunci Tu, al meu Tu, dispăreai, ușor, defapt nu dispăreai, niciodată nu ai dispărut, dar te mutai într-un colț al minții mele în care nu aveam voie să intru până seara. Și reapărea El, totul o lua de la capăt.

Concluzia este că indiferent de El, apăreai Tu. El era în mintea mea, Tu în inima mea. Și da, este un organ indispensabil vietii care pompează sângele în tot corpul și acum chiar nu am chef să caut prin tonele de cărți de anatomie de care m-am folosit ca să înțeleg ce îmi spuneai Tu ca să dau o definiție mai bună. Dar acolo erai Tu, metaforic vorbind, dacă insiști. 

*****

Iar acum, acel El a trecut, razant, Tu, Tu ai rãmas un gând frumos, un poate, sau nu Dar totuși deja o amintire. Da, seara, ocazional, mai apari în gândurile mele. Dar când mã trezesc sunt Eu, e ceva, o idee de bine, de schimbare și de putere. Nu un cineva care sã-și ascundã gândurile de mine, care sã mã abureascã doar de dragul de-a o face. Eu m-am schimbat, așa cum mi-ai spus Tu cã se va întâmpla. Eu mi-am adus aminte ce frumos e sã lupți fãrã sã ai idee pentru ce lupți. Am rãmas Eu. 

Mă numesc Paul

 Stau cu tine la masă ca să îți spun povestea mea. Tu, o fată simplă dar specială, stai în fața mea cu un pix ieftin și cu 13 foi goale pe care vei scrie. Da, îmi plac detaliile, îmi place să observ ceea ce nu observă alții. Nu ai dormit prea bine aseară nu? Nici eu, stai calmă. Tu ai scris, mai mult ca sigur, sau ai citit vreo carte de prin anii '20 ai Amercii, probabil e ceva din New York. Tu acolo ai vrea să locuiești chiar acum, nu să stai cu mine la o măsuță muradră din barul ăsta obosit de pe Strada Vechiturilor. Știu că am dreptate. Dar vorbeam despre dormit, eu n-am dormit din cauza unei femei, pentru că nu îi pot spune fată. În ochii mei de bărbat, ea e femeie. Nu e cine știe ce frumusețe dar are ceva al ei, probabil ochii mici și întunecați. Nu, nu știu cum o cheamă. Știu doar că o iubesc de dinainte să o fi văzut prima oară acum 3 ani în parcul cu castani. Și mai știu că nu aș vrea să o cunosc, ar strica toată frumusețea poveștii mele. Bine, da, ai dreptate, nu e nimic frumos aici, dar eu așa o privesc. Vezi tu, eu gândesc în permanență pozitiv și asta mă face să fiu fericit in mizeria mea. Scrii foarte repede și frumos, ți s-a mai zis? Eu nu am scris niciodată, defapt nu am avut niciodată înclinații artistice. Am preferat să observ. Mic fiind, mama a crezut că sunt bolnav, nu vorbeam și nici nu dădeam semne că aș face-o vreodată, dar mă uitam cu atenție la tot și ascultam cu și mai multă atenție tot. Tu nu auzi nu? Pe strada paralelă plânge un copil, și-a scăpat înghețata. Uite, nimeni în zilele noastre nu mai vrea să vadă sau să audă. Toți sunt ocupați cu vorbăria inutilă și cu bărfa ieftină. Eu n-am ami vorbit niciodată așa mult, cred că va fi și ultima dată când o voi face. Îți amintești fata de care ți-am povestit? E brunetă și are tot timpul căștile în urechi, sunt sigur că e genul care aude numai ce vrea, și ce vrea ea sigur e ceva frumos. Are ochelarii de soare tot timpul, unii rotunzi și mari, ca cei pe care i-a purat Hepburn in Breakfast at Tiffany’s și niciodată nu o vezi fără o țigară în mână. Și știu de ochii ei mici și întunecați pentru că o singură dată am văzut-o fără, și aia într-o stație de autobuz. Cred că are inima frântă săraca, tot timpul e singură și ochelarii de soare îi poartă ca să ascundă că are fața plânsă. Fumezi, de ce fumezi, nu știi că nu îți face bine? Îți moare tinerețea... dar ce prostii vorbesc, oricum la toți ne moare odată și odată. Eu nu am fumat niciodată, nici nu am baut. Nici nu știu care este gustul cafelei, mi se pare dezgustătoare chestia aia maro servită în cești în care și-au vărast prea mulți grăbiți clipele de libertate... Fratele meu e așa, il cheamă tot Paul, și suntem leiți. Dar e opusul meu. E tot timpul grăbit, fumeză, bea și servește cafea în cafeneaua aia vestită din centrul nicăieriului. Nu obervă nimic, nici măcar când plouă el nu își dă seama, chiar dacă stă acolo și lasă apa să îi intre in oase... Știi, dă-mi și mie o țigară te rog, mulțumesc... Și apropo, mă numesc Paul, încântat de cunoștință! 

"Where the earth is strung with lover's pearls and all I see are dark eyes."

Bob Dylan - Dark Eyes

șapte secunde (festina lente)

   Cercetătorii britanici, după lungi calcule, au ajuns la concluzia că ziua s-a scurtat brusc, cu 6 secunde. Noi înțelegem că Pământul fuge de nebun, că și-a pierdut mințile și că vrea să ajungă la final cât mai repede cu putință.

   Ieși dimineața din apartamentul tău cu iz de Brooklyn. Pe stradă, oameni care aleargă disperați,  care se grăbesc să se grăbească. Dar tu mergi liniștit și ocolești puhoiul de lume, te duci prin parcul X, pe unde soarele te zgârie ușor pe obraji. Iar atunci când nu e atent, îi furi o secundă.

   Pleci liniștit și-ți cumperi o cafea din josul străzii.Aștepți la rând  pentru că tot orașul vrea cafea ca să se poata mișca și mai repede. Cum i-ai mulțumit foarte frumos celui care ți-a preparat-o,  el îți dă in loc de un extra pliculeț de zahăr, o secundă.

   Te plimbi pe străzi, prin haos. Un cineva îngandurat se oprește la un pas de tine și te-ntreabă dacă ai o brichetă. Îi întinzi bricheta și îi zâmbești. Îi dai o secundă și el, fericit acum, îți dă una înapoi.

   Parcă strada nu mai este așa de aglomerată, dar tot se găsește cineva care să intre din greșală cu umărul într-al tău. Îl lași, nu zici nimic, îți continui drumul. Ridici o hârtie colorată de pe trotuar și o arunci in primul coș, 5 metri mai încolo; se zice că așa salvezi planeta. Ecologiștii află de ce ai făcut și -ți înmânează un premiu in valoare de o secundă.

   Blocul ăla sclipitor de sticlă în care lucrezi se înalță până face ca și atmosfera să se găurească, lăsând o mica gaură spre infinit. Saluți pe toată lume și le împarți vorbe bune. Șeful tău, de fel un morocănos, te proclamă angajatul lunii și primești o mărire de salariu : o secundă.

   Respiră și lasă-ți inma să bată, reănvață să trăiești. Fii tu însuți și Universul te lasă să alegi două secunde : una ca să revii la normal, una ca să te grăbești încet tot timpul.