Iubirile de-o vară sau Când Shakespeare și Eminescu par de mare actualitate

 În realitate nicio poveste de dragoste de-o vară nu continuă miraculos. Fiecare poveste de genul ăsta se termină când te trezești într-o după-masă târzie din septembrie, urlând la tine ”gata, vara s-a terminat!” ca tu să stai și să te gândești pentru ce în lumea asta vara trebuie să fie atât de scurtă?! Dar măcar este, știi...

 Vara totul e mai simplu. Habar nu am de ce. Dar vara totul este frumos, însorit și fără nicio șansă ca ceva să meargă prost...sau mă rog, nu prea are ce să dea rateu. Pentru că vara mergi la mare și...e marea. Acolo ești în cu totul altă lume, acolo nu are cine să te oprească din a face ce crezi tu că este drept să faci. Acolo totul se uită, se trăiește o altă viață, una utopică. Acolo iubești, trăiești, uiți, ierți... te mulezi pe coama mării de parcă ți-e sicriu. Trăiești o altă viață în viața relativ monotonă de acasă....

 Totul este mai intens. De parcă ești Sărmanul Dionis a lui Eminescu, vezi lumea cu alți ochi. Poate că sunt mai mulți, poate că sunt mai puternici, poate că... doar ți se pare. Dar e o iluzie unică, am dreptate? O explozie de simțuri fără de care nu ai vrea să mai trăiești. Și să vezi nu e chiar așa spectaculos...dar să vezi când iubești...parcă Shakespeare a pus povestea lui Romeo și-a Julietei (până să servească ca desert eternului) pe spatele tău...

 Dar nu durează. E ca și o beție. Sau un vis. Te trezești. Irealitatea verii pare din ce în ce mai ireală cu cât mergi mai mult spre toamnă. Nu mai vezi la fel de bine și acea iubire...dispare. Rămâi cu o poză, două, un pahar de shoot luat ”împrumut” definitiv, o arsură de țigară pe mână și cu tine. Rămâi singur, tot timpul rămâi singur. Ăsta e prețul, sinceră să fiu. Pentru că vara viitoare o iei de la capăt. Iară trimite Oberon pe cineva străin ca să-ți ungă pleoapele cu vreo floare mistică, al cărei efect să treacă pe când intră Bacovia-n șcenă...

...pentru că nicio iubire d-aia, de-o vară, nu stă prea mult în preajmă după ce cade prima frunză din cireș...

17 infinit sau astăzi NU a fost ziua mea...

 ...ci a noastră. Ziua aceasta a fost perfectă din toate punctele de vedere. Ca o zi de vacanță, ca o zi ruptă din cele mai retardate filme din lume. A fost ziua mea, a ta, a noastră.

 Și am șaptișpe ani. Infinitul meu șaptișpe. Alături de voi. De tine, de el, de ea, de toți. Și vă iubesc!

 Am primit cel mai frumos cadou posibil : pe voi. Vă mulțumesc ca existați. Vă iubesc. Pe fiecare în parte, infinit. Și vă vreau alături pentru totdeauna. Da, visele mele de adolescentă nebună. Pe voi, dragele mele, vă vreau îmbrăcate dubios de drăguț, urlând la mine să nu mai plâng că-mi stric machiajul, în ziua nunții. Și pe voi, dragilor, arătând ca niște pinguini adorabili în timp ce îi faceți zile fripte ăluia care s-o încumeta să se însoare cu mine, pentru că mă furați și mă duceți la o bere.

 Vă vreau pe toți lângă mine tot timpul, și când e de băut și de făcut tâmpenii și când e vorba să o dăm în bară. Vă mulțumesc pentru cea mai frumoasă zi din viața mea. Vă mulțumesc pentru că, mai mult sau mai puțtin, mă acceptați așa cum sunt : nebună, copilă, guralivă, enervantă. Vă mulțumesc pentru că existați. Vă iubesc! (  ∞ 17 )

p.s. : vă mulțumesc că m-ați făcut să plâng în ultimul hal.

p.s. 2 : Happy Birthday to us, Snowie!

(replay). sau rutină de viață cotidiană

Te trezești diminteața, în același pat. Aceiași mobilă de ani încoace, aceiași pereți cu care te-ai obișnuit. 

”Nu te-ai plictisit?”

Drumul automat spre baie : te speli pe dinți, pe față și te chinui să-ți descurci părul după încă o noapte zbuciumată de iluzii. Apoi de machiezi cu nuanța pală de fond de ten, în aceleași tonuri monotone de bej și maro pe pleoape, liniile de tuș negru și rimelul la fel de negru. Poate și puțin ruj roșu ca să nu pari fără culoare.

”Sincer, nu te-ai săturat?!”

Te îmbraci, probabil cu aceiași pantaoni gri ca și ieri și cu un tricou (obosit deja de întunericul șifonierului sau de la lumina artificială din clădiri). O pereche de teniși jerpeliți dar comozi, ăia pe care îi porți de vreun an încoace și cine știe, lanțul lung cu pandantiv de acum 3 zile. Ah, și eșarfa. 

”Eu aș înnebuni în locul tău...”

Mai apoi îți iei cafeaua ce te așteaptă rece în bucătărie, pachetul albastru pe jumătate gol de țigări și te arunci în fotoliu oftând. Îți pufăi țigara, meditând asupra vieții și a perversității ei, construindu-ți șcenarii parcă furate din filmele alea clișeice la care te uiți de când te ști. Și mai iei o gură de cafea. 

”Asta e o rutină de toată jena!”

Pleci de acasă. Căștile în urechi, poate aceiași melodie ca acum o săptămână. Același drum. Același fețe, mașini, vitrine, case. Totul este la fel, tot timpul. Ajungi la punctul obișnuit și îți mai aprinzi o țigară...

”Salut!”

*abia acum îmi începe să fie diferit*

Comes and goes.

 ”Cu o umbră de zâmbet picurat de lacrimi continui să-mi pun o întrebare anume din nou și din nou.”

”Nu înțeleg de ce dar m-am îmbătat deja cu noțiunea asta nesuferită de ”viață”.”

 ”Că e așa cum e, fără posibilitatea de a o schimba.”

 Oamenii sunt precum anotimpurile - se schimbă. Sau... sau ca păsările migratoare - vin și pleacă.Uneori se întorc (numai ca să poată pleca din nou), alteori se pierd pe drum. Sau rămân undeva acolo deoarece întâlnesc ceva nou și captivant. Ceva pe care să nu-și dorească să-l părăsească. Ți-ai dori să fi acel cuib sufletesc nu? Și eu, siceră să fiu. 

 Și totuși, într-o bună zi te vei sătura de toate astea. Vei obosi. Îmbătrânești. Poți avea norocul să găsesti pe cineva acceptabil, de ce nu perfect pentru prizma ta mentală și să îi rămâi alături. Sau să ai nenorocul de a ramâne cu cineva mediocru doar de dragul de a te opri din căutat - sau din comoditate. Ești dispus să fi acel cineva care face ceva din lene? Sau vrei perfecțiunea ta?

 Și acum zâmbesc din plin (normal că am vreo două lacrimi rătăcite in colț de ochi! ) și aștepți. Mie nu îmi place să plec. Prefer să rămân. Și să văd cine se întoarce. Dar mai ales, îmi place să vad cine rămâne. 

Vară (cu steluță)

”Cum am mai zis, nicio romanță adolescentină nu trăiește veșnic. Dar nu contează. Te ridici, te scuturi de praf,.

Îți aranjezi bretonul și mergi mai departe. Sau...? Da, capul sus, mergi mai departe. ”

A trecut vara așa repede. Am crezut că m-am limitat la o țigară fumată repede, că pleacă trenul spre mare. Sau că am dat repede un shoot, poate primul. Vara asta a fost primul meu shoot de viață. Primul meu fum de țigară. O vară frumoasă. Nu vreau să se termine. Nici nu las să se întâmple asta. Apăs replay. Din nou și din nou. Până vara viitoare. Atâtea cuvnte pentru vara asta... tequilla, Jager, White Horse, breton, Flo, surpriză, Ceainărie, Carla, Pall Mall scurt, cetate, minciună, Sighișoara, cafea, iubire, fericire, mare, nisip, inele îngropate, bere- prea multă bere!, prieteni, adevăr, EU. Și mai pot, mai vrei? Normal că mai vrei. Dar eu zic că-ți ajunge.

Vara mea s-a terminat odată cu un apus de soare privit de pe-o linie de cale ferată. Dafapt, vara mea era în trenul ce plecase cu câteva minute înainte, agățată de ultimul vagaon. Eu nu vroiam ca ea să plece, ea nu vroia să plece de asemnea. Dar a trebuit.

Mulțumesc vară, le-ai avut pe toate. Mă gândesc să mă mărit cu tine. Și hai să lămurim ceva. Tura viitoare o facem și mai memorabilă, și mai nebună, și mai pasională. Tura viitoare te leg de eterna stâncă din inima mea și nu-ți mai dau drumu.

*ieșim acum sau vin întâi la tine? okay, în 10 minute sunt acolo. 

Ex umbra in solem, ex luna scientia

 Nu mă aștept la șoapte siropoase spuse la ureche intr-un mediu vicios de cafenea, unde este fum și gălăgie. Nici la scrisori pline de inimioare copilărești și steluțe false. Nu sunt acel gen de fată. Chestile astea mi se par de prost gust, un clișeu impus de filme. Și da, poate ca în urmă cu ceva timp speram la vorbele alea adorabile, la porecle și alte porcării. Dar atunci trăiam într-o lume fantezistă, ireală. Imaginară.

 Acum că m-am trezit la realitate încep să văd ce pierdeam. Poate că nu e totul așa de roz precum era cândva, poate că nu e totul așa cum îmi doresc eu să fie. Nu, aici nicio romața adolescentină nu trăiește veșnic, nicio prietenie nu se ancoreză în două cafele și o țigară poștită. Nimic nu este ceea ce părea odată.

 Dar îmi place. Sună mult mai plin de viață, mult mai natural. O fi criza vârstei, cine știe. Sau chiar am aflat cine sunt...Ce vreau? Ce vreau eu în locul romantismului copilăresc și plin de himere? Poate un sărut scurt si apăsat. Poate o ciupitură ”inocentă” sau o izbire pasional-sălbatică de vreun zid. Ocazional un compliment ascuns în vorbe aprent stupide, de ce nu chiar idioate de-a dreptul.

 S-a dus și basmul meu. Ca oricare basm, defapt. Mai bine zac într-un pat nu tocmai străin cu o mână nu tocmai străină în jurul meu decât să zbor peste cine știe ce lac înghețat. Mai bine mă amețesc cu un shoot de tequilla, nu cu un parfum de trecut înnegrit de ură. Mai bine mă trezesc la realitate. Ca să nu mai stau într-o povestioară creată de alții pentru mine.

*(De la umbră în lumină, de la lună cunoaștere)