O privire. Nu, nu o simplă privire. Acea privire. Acea privire plină de afecțiune, de iubire... de pasiune. Plină de flacăra parcă scoasă din măruntaiele iadului. Flacără ce urlă animalic din pricina unei dorințe de atingere, de contopire, de plăcere.
Și buzele! Și încă ce buze! Mari, cărnoase, bine conturate. Cum aș putea să îndrznesc să nu ador acele buze?! Cum aș putea să nu îmi doresc să-mi trec degetele cu multă delicatețe pe deasupra lor, să le simt finețea? Cum le umezește ușor cu vârful limbii, atât de încet și de hipnotizant. Colțurile gurii ce se ridică într-un zâmbet dulce, făcându-te să-ți dorești acele păcate săngerii peste gura ta, pentru tot restul vieții?
Aceste două ispite ale unei perfecțiuni cu mult peste acest tărâm, pe care îmi este imposibil să nu le ador. Felul în care cele două nestemate precum pământul primăverii mă privesc mă fac să îmi pierd mințile într-un joc înfiorător de plăcut. Modul în care acele buze se reped înspre ale mele, atingându-le cu răsfăț, mă îndepărteză de montonia cotidiană și de obișnuința de zi cu zi, aruncăndu-mă în meandrele timpului. Suma acestor doi factori mă îndpărteză de entitatea mea, iar ajungând să vorbim despre acea unire pe care o avem.
Mâinile lui pe obrajii mei, coborănd cu finețe până îmi ajung în păr. Iar felul în care-mi atinge părul... atât de ușor încât s-ar putea confunda cu cea mai scumpă mătase din lume. Ca mai apoi, într-o îmbrățișare înăbușitoare, parfumul meu, și al lui, să devină al nostru.
Un talmeș-balmeș de simțiri pe care îmi este cu mult peste puteri să le pun în ordine.Nu sunt sigură ce am în gând sau în suflet atunci când îsi aruncă ochii asupra-mi sau când mă sărută. Sau în acel moment firesc când îmi stă alături. Este totuși ceva ce îmi vine tot timpul în minte. Îl iubesc.
