Nu le-am mai simţit de multă vreme grele pe spatele meu. Nu le-am mai văzut de multă vreme umbra pe pământul întunecat. Unde au fost? Uitate în trecut? Lăsate de izbelişte pe un deal nins de amintiri? Nu, au fost în mintea mea, vindecându-se dupa ce am căzut ultima oară, cu ceva timp în urmă. Ca acum să fie din nou acele aripi albe şi puternice de înger ce m-au călăuzit de la primul apus de soare din viaţă. Ultimul meu zbor cu tine a fost iluzoriu, deasupra unui lac dat în îngheţ. Nu ştiam cine eşti căci pomeţii blânzi, uşor pistruiaţi şi buzele frumoase, proeminente erau ascunse după acea mască de argint a posibilităţii, a speranţei.
A fost destul de şocant să descopăr că tu erai îngerul cu care am dansat sub luna plină a lui Noiembrie. Dar ar fi trebuit sa îmi dau seama demult de asta, doar luna ne este patroană a iubirii ce ne-o purtăm.
Şi din nou apriplie mele. E ca şi cum îţi simt atingerea blândă de-a lungul unei pene. Cum o mângâi stând în spatele meu, astfel eu simţindu-ţi răsuflarea fierbinte pe piele.
Haide, iubitul meu.
Zboară alături de mine,
Din nou.
Să zburăm sub luna plină şi să ne uităm trecutul.
Plin de lacrimi, de regrete.
Să fim noi şi cu iubirea,
Eu cu tine şi cu cerul.
Să-ţi ating buzele dulci,
Fierbinte.
Să nu mă uiţi.
Aripile alături să ne bată,
Precum inimile.
