Mă numesc Paul

 Stau cu tine la masă ca să îți spun povestea mea. Tu, o fată simplă dar specială, stai în fața mea cu un pix ieftin și cu 13 foi goale pe care vei scrie. Da, îmi plac detaliile, îmi place să observ ceea ce nu observă alții. Nu ai dormit prea bine aseară nu? Nici eu, stai calmă. Tu ai scris, mai mult ca sigur, sau ai citit vreo carte de prin anii '20 ai Amercii, probabil e ceva din New York. Tu acolo ai vrea să locuiești chiar acum, nu să stai cu mine la o măsuță muradră din barul ăsta obosit de pe Strada Vechiturilor. Știu că am dreptate. Dar vorbeam despre dormit, eu n-am dormit din cauza unei femei, pentru că nu îi pot spune fată. În ochii mei de bărbat, ea e femeie. Nu e cine știe ce frumusețe dar are ceva al ei, probabil ochii mici și întunecați. Nu, nu știu cum o cheamă. Știu doar că o iubesc de dinainte să o fi văzut prima oară acum 3 ani în parcul cu castani. Și mai știu că nu aș vrea să o cunosc, ar strica toată frumusețea poveștii mele. Bine, da, ai dreptate, nu e nimic frumos aici, dar eu așa o privesc. Vezi tu, eu gândesc în permanență pozitiv și asta mă face să fiu fericit in mizeria mea. Scrii foarte repede și frumos, ți s-a mai zis? Eu nu am scris niciodată, defapt nu am avut niciodată înclinații artistice. Am preferat să observ. Mic fiind, mama a crezut că sunt bolnav, nu vorbeam și nici nu dădeam semne că aș face-o vreodată, dar mă uitam cu atenție la tot și ascultam cu și mai multă atenție tot. Tu nu auzi nu? Pe strada paralelă plânge un copil, și-a scăpat înghețata. Uite, nimeni în zilele noastre nu mai vrea să vadă sau să audă. Toți sunt ocupați cu vorbăria inutilă și cu bărfa ieftină. Eu n-am ami vorbit niciodată așa mult, cred că va fi și ultima dată când o voi face. Îți amintești fata de care ți-am povestit? E brunetă și are tot timpul căștile în urechi, sunt sigur că e genul care aude numai ce vrea, și ce vrea ea sigur e ceva frumos. Are ochelarii de soare tot timpul, unii rotunzi și mari, ca cei pe care i-a purat Hepburn in Breakfast at Tiffany’s și niciodată nu o vezi fără o țigară în mână. Și știu de ochii ei mici și întunecați pentru că o singură dată am văzut-o fără, și aia într-o stație de autobuz. Cred că are inima frântă săraca, tot timpul e singură și ochelarii de soare îi poartă ca să ascundă că are fața plânsă. Fumezi, de ce fumezi, nu știi că nu îți face bine? Îți moare tinerețea... dar ce prostii vorbesc, oricum la toți ne moare odată și odată. Eu nu am fumat niciodată, nici nu am baut. Nici nu știu care este gustul cafelei, mi se pare dezgustătoare chestia aia maro servită în cești în care și-au vărast prea mulți grăbiți clipele de libertate... Fratele meu e așa, il cheamă tot Paul, și suntem leiți. Dar e opusul meu. E tot timpul grăbit, fumeză, bea și servește cafea în cafeneaua aia vestită din centrul nicăieriului. Nu obervă nimic, nici măcar când plouă el nu își dă seama, chiar dacă stă acolo și lasă apa să îi intre in oase... Știi, dă-mi și mie o țigară te rog, mulțumesc... Și apropo, mă numesc Paul, încântat de cunoștință! 

"Where the earth is strung with lover's pearls and all I see are dark eyes."

Bob Dylan - Dark Eyes

șapte secunde (festina lente)

   Cercetătorii britanici, după lungi calcule, au ajuns la concluzia că ziua s-a scurtat brusc, cu 6 secunde. Noi înțelegem că Pământul fuge de nebun, că și-a pierdut mințile și că vrea să ajungă la final cât mai repede cu putință.

   Ieși dimineața din apartamentul tău cu iz de Brooklyn. Pe stradă, oameni care aleargă disperați,  care se grăbesc să se grăbească. Dar tu mergi liniștit și ocolești puhoiul de lume, te duci prin parcul X, pe unde soarele te zgârie ușor pe obraji. Iar atunci când nu e atent, îi furi o secundă.

   Pleci liniștit și-ți cumperi o cafea din josul străzii.Aștepți la rând  pentru că tot orașul vrea cafea ca să se poata mișca și mai repede. Cum i-ai mulțumit foarte frumos celui care ți-a preparat-o,  el îți dă in loc de un extra pliculeț de zahăr, o secundă.

   Te plimbi pe străzi, prin haos. Un cineva îngandurat se oprește la un pas de tine și te-ntreabă dacă ai o brichetă. Îi întinzi bricheta și îi zâmbești. Îi dai o secundă și el, fericit acum, îți dă una înapoi.

   Parcă strada nu mai este așa de aglomerată, dar tot se găsește cineva care să intre din greșală cu umărul într-al tău. Îl lași, nu zici nimic, îți continui drumul. Ridici o hârtie colorată de pe trotuar și o arunci in primul coș, 5 metri mai încolo; se zice că așa salvezi planeta. Ecologiștii află de ce ai făcut și -ți înmânează un premiu in valoare de o secundă.

   Blocul ăla sclipitor de sticlă în care lucrezi se înalță până face ca și atmosfera să se găurească, lăsând o mica gaură spre infinit. Saluți pe toată lume și le împarți vorbe bune. Șeful tău, de fel un morocănos, te proclamă angajatul lunii și primești o mărire de salariu : o secundă.

   Respiră și lasă-ți inma să bată, reănvață să trăiești. Fii tu însuți și Universul te lasă să alegi două secunde : una ca să revii la normal, una ca să te grăbești încet tot timpul.

Cu gust de frig și miros de căldură

Țigara mea are gust de frig, vrei să vezi cum e? 

Iar camera mea miroase a căldură, înseamnă că a venit frigul...

 E un cerc vicios ce apare în fiecare an, un normal al meu. Care de fiecare dată e împărțit cu cineva drag, poate prea drag. Astea nu sunt lucruri pe care să le împărtășesc de fel cu oricine. Dar te-am ales. Într-un fel foarte ciudat și probabil judecat de alții. 

 Tu, un suflu tăiat, un gol în mijlocul pieptului, mai așa, spre stânga. O hipnoză poate uitată, poate doar ascunsă. O dorință de demult, ce trebuia să fie îndeplinită. 

 Zâmbete cât o aură, zâmbete capabile să topească iarna din jurul meu. Și să mi-o aducă înapoi cu un simplu gând... 

P.S. din șirul meu pierdut : Too make me feel alive, protégé moi.

Transpunerea a 50 de ani de demiurgie muzicală în lumea mea

Mă transpun într-o lume a mea, o lume în care pomii sunt plini de zăpadă în mijlocul verii, țigările nu se termina vreodată, in care capul nu îți pulsează frenetic la fiecare silabă scoasă de un biped nenorocit care îți umple viața de acid, dar nu unul draguț și psihedelic. O lume pe care, așa cum a zis-o un zeu de-al meu, o trăiești după un zid. Zidul tau, nu acel zid faimos. Zidul meu e transparent, ei mă pot vedea, eu îi pot vedea, dar nu ne putem atinge. E mai bine pentru toată lumea, nu?

Chiar si așa, după zidul ăla o iei razna, o ceată de animaluțe mici cu sau fără blana îți devorează creierul provocându-i leziuni de natură articială. Țipi, te zbați, știi ca ți-ai făcut-o cu mâna ta dar nu simți nevoia să dărâmi zidul, nici ca ai avea cum, doar ai învățat din diverse povești cum să îl faci indestructibil. Până la urmă te complaci și amorțeala este de un confort … Confortul tău.

Te transpui acolo unde îți este ție bine pentru a evita nebunia, dar nu o eviți. Tot un dement într-o lume de “luminați” ajungi. Un dement ce ar trebui aruncat pe fundul unei gropi sau pe partea întunecată a lunii. Dacă tu le zici, mataforic, ca inveți să zbori, ei te fac să-ți iei adio de la cerul tău albastru și începi să te simți eclipsat de ecourile lor de doctrină. Te fac sa uiti de dorințele tinerești, de marile tale așteptări, Te vor urmari cu ochii lor paranoici, tu vei fugi de nebun pe o gheață subțire care dacă se sparge... 

Eu nu sunt diamantul, chit că sunt nebună. Nici cărămida, nu de alta dar zidul meu e altfel. M-am ascuns aici, în văzul tuturor, sunt eu și sunt ei. Eu în lumea mea ”roz fluid” cu porci zburatori și cu alte creaturi care caută ceva... un ceva al meu...

”Have I been guilty all this time?”

(Pink Floyd - Stop)

(această postare este inspirată de muzica Pink Floyd, cărăora le mulțumesc că am înnebunit, măcar știu că nu sunt singură.) 

Noaptea mea cu tine (da, noaptea aia)

Noaptea aia în care nu mai știam de frig sau de somn. Noaptea aia pe care am eu început-o cu un Burn și cu un ”mi se rupe!” și tu cu o vodka cu suc de portocale. Știi ce zic nu? Noaptea în care nu ne-a păsat dar ne-a păsat de noi.

Doișpe noaptea si nisip, muzică, tu cu blonda aia acidulată și eu cu clătita mea uriașă. Muzică de-a mea, de-a ta , ca în dorințele mele alea bune de duminică după-masă. A da, era duminică. Pentru mine un suc de piersici, vă rog! Și două brățări colorate, un lanț găsit pe jos și un hug, da! Un hug de la un străin.

Două dimineața și două cafele. Sună cumva parcă. Știi a ce sună? Cafeneaua magică, zăpadă, franceză și două cafele, a mea fără cofeină. Și mai știi ceva? Foile alea cu meteo pe stări de sinucidere au fost date la o parte de telefoane cu ora exactă a unui răsărit. Răsăritul meu cu tine. 

Patru dimineața și mi-e frig. Și foame. Și mi-e dor de tine chiar dacă ești lângă mine. 4 jumate și alergăm de nebuni pentru că nu avem nimic mai bun de făcut. 5 fără și parcă eu sunt Cenușăreasa și bate clopotul să se termine vraja. Ora 5, hai că trebuie să mergem... dar nu vreau. 

5.43 și răsăritul meu cu tine. Pe o bancă, dar tu știi că nu era o bancă. Tu știi totul despre noaptea mea cu tine. Dar de ce vorbesc prostii? Nu e noaptea mea cu tine, e noaptea ta cu mine. Ba pardon, e noaptea noastră cu EA. Știi tu care eea.

Și voi nu ați înțeles mai nimic, dar nici nu trebuie pentru că acel ”mi se rupe” e prezent în continuare și nici nu am de gând să dau vreo explicație.  E noaptea m... noastră, e lumea noastră. E noaptea aia de iulie, ca orice noapte a mea de iulie. Tura asta, fără să îmi pară rău. 

De dimineață...

... deschizi ochii odată... după un minut din nou... încă o dată.... haide că poți... 

După vreo zece minute de chinuială, reușești să deschizi ochii fără să ți se închidă automat la loc. Te foiești puțin, caști și încerci să te întinzi dar îți dai seama că asta ar însemna treezirea altcuiva, pe care, nu, nu vrei să îl trezești încă. Preferi să te întorci pe o parte și să îl privești. Cum doarme liniștit, cel mai probabil fără cămașa lui albastră în carouri pe care o porți tu, fără tricou ( dacă nu e cămașă, e tricou!) în poziția de steluță de mare pe care de obicei o ai tu. Faceți schimb, cu sau fără voia voastră, de obiceiurile de dimineață, pentru că așa ajungeți să nu vă încăierați la fiecare mișcare. 

Și în continuare, el doarme. Liniștit, așa frumușel cum îl vezi probabil numai tu în lumea asta obsedată de reviste trecute prin chirurgie digitală. Doarme și ți-e frică să respiri pentru a nu-l trezi, știi că și el ar face același lucru pentru tine. Mai stai pe-o parte, cât e nevoie, și zâmbești, nici tu nu știi de ce zâmbești dar o faci. Aștepți, chiar dacă e nevoie de un infinit de ani. Îl vezi cum zâmbește și el în somn, te gândești că te visează. Sau visează mâncare. Multă mâncare, micul dejun pe care ai de gând să il prepari puțin mai târziu. Îl vezi cum face câte-o grimasă adorabilă, cum se foiește și el... Și aștepți pentru că îți place.

Și deschide și el ochii, din mai puține încercări decât tine. Se întoarce și el, te cuprinde cu o mână și te trage cu capul pe pieptul lui...

Good morning, beautiful.