Frurtuni de vară

 Fară să mă complic să găsesc o formulă de inceput, sau chiar un început, voi trece direct la genericul de final al unui film lansat demult, dar totuși recent. Cu un prolog dramatic, sau cu iz de comedie americană de prost gust, fără floricele de porumb sau suc, o acțiune siropoasă pentru mulți și lipsită de esență și cu un sfârșit și mai siropos, genericul se anunță a fi infinit.

 Vorbesc tâmpeni, dar vreau să îți vorbesc. Să îți spun cât de tare îmi place să îți fur tricoul puternic aromatizat britanic, hanoracul chiar dacă ție ți-e mai frig decât îmi este mie, să îți fumez țigările cu filtru galben și să îți împrumut câte-un sărut, așa, ocazional. Vreau să îți povestesc cum îmi place ploaia de vară, cu toate efetcele speciale și cu acea coloană sonoră repetitivă, obsesivă uneori. Să precizez ca furtuna asta

este de fiecare dată când mă iei în brațe?

 Îmi plac apusurile cu tine, pentru că știu că ele nu marchază un sfărșit, așa cum eram obișnuită, ci doar o întorcere a clepsidrei. Îmi place să mă uit cum te uiți la mine, să zâmbesc când îmi zâmbesti și să râd cînd tu ai emoții. N-are sens nu? Nu-mi pasă, sincer.

 Acesta este cadoul meu pentru tine. Să fie-n bafta noastră, prietenaș. (te iubesc)

p.s. - îmi place nasul tău, ți-am mai zis?

Tranziție – povestea unui perne (P.s. - ?)

(tragi primul fum, cu multă sete) Mda, mi se pare normal ca de la tot felul de substanțe chimice păcătoase să îți pierzi sinele, să nu mai știi cum arăți sau cum ești tu ca persoană. Cranț... cranț... cranț... mai mesteci un chips cu sare în timp ce te uiți la același film despre ajutorul Shakespearian pe care ți-l dorești atât de mult. Sorbi și o gură de suc cu aromă de marțipan din doza aia murdară și suspini, mai tragi un fum de țigară, îți ștergi nasul în șervețelul mov deja mototlit și iar suspini. Plângi pentru că nu ai nimic mai bun de făcut sau cel puțin așa crezi, că dacă plângi se rezolvă ceva. Ah, ba da! Se rezolvă. Îți curge rimelul pentru că nu ai fost destul de deșteaptă încât să-l folosești pe cel rezistent la viață de dimineață, faci alergie la ochi din cauza sărurilor din lacrimi, umpli perna de urlete și de respingere, de parcă are ea vreo vină! 

Da, bună decizie. Să te duci în baie, să-ți scoți cutia de vopsea roșie și să te redefinești... Să-ți mai creezi punțină falsitate exterioară, așa cum o facem aproape toți astăzi. Și vopseaua asta, are povestea ei... te chinuie, te face să-ți lăcrimeze ochii de la mirosul de amoniac, îți arde pielea, te murdărește... iar atunci când o clătești...sânge. 

Și te reîngropi cu fața în pernă, cu părul proaspăt vopsit și ud... cu ce ți-a greșit perna asta?! O pătezi cu dâre portocalii, ultimele rămășițe de artificial din părul tău. Muști din ea, îți înfigi unghiile lungi și negre în ea, o arunci de toți pereții și o iei în brațe, rămânând așa ore întregi. Nimeni nu știe ce pățește o sărmană pernă atunci când tu suferi de un deces emoțional, nici măcar tu nu conștientizezi de ce faci ceea ce faci. 

Îmi doresc să o pot lua și eu în brațe atunci când plânge, să o pot vindeca. Mi-ar fi bine să îi pot curăța rănile de pe obraz, provocate de acidul lacrimar și să îi pot da părul după urechi și să o sărut pe frunte, ar fi frumos să îi pot zice că mâine va fi bine și că e un idiot, că alergă după iepuri cu joben și un ceas de buzunar, că nu merită nici măcar să-l trimită să se arunce în tomberon în locul sacului de adejctive condimentate cu minciuni... 

(îți mai aprinzi o țigară, ultima din pachet...) Treci prin toate stările de spirit negative ca și cum la fiecare respirație urmează să iasă un demon din tine. Da, parcă te simți posedată, parcă e cineva care se joacă cu mintea ta, spunându-i ce urmeză să facă. Iar tu asculți, pasivă, de acest demon. Ce urmează? Să îi satisfaci și poftele fizice și să pui mâna pe cuțitul ăla frumos de tăiat carne din bucătărie, să îți găurești țevile sanguine cu un ac de cusut perfuzii? Să faci brățări împletite cu gătul tău ca a 3-a funie în timp ce grinda servește pe post de cea mai bună prietenă care te ajută șă îți faci unghiile?

Stingi țigara și te chinui să te târăști pe pat, unde continui să plângi cu sughițuri mai curând prielnice beției și să te vaieți de zici că ți-ai pierdut jucăria preferată, fără de care nu poți să dormi sau că ți-ai scos un dinte când ai căzut cu rolele în timp ce alergai după autobuz.

„Black and Blue

 And who knows which is which and who is who. ”

(Pink Floyd – Us and Them )

am pierdut șirul post scriptum-urilor : pe lîngă uzine de amorțeală, un zâmbet de lună plutește cu putere. Ai apărut, mi-ai întins mâna și chiar dacă am refuzat ajutorul ce mi l-ai dat, ai stat acolo până m-am ridicat. Nu te-am lăsat nici să-mi stergi rănile deschise de sub ochi de la plâns, nici să mă ajuți să ma curăț de praf. Dar te-am lăsat după aceea, mult după aceea, să mă săruți... (știi tu continuarea.)

Vis de vară (sărută-mă pe-un val)

”  Iar vara, de ce tot timpul e vara?! Ca să fie cald, trebuie să fie vară... ca să fie soare, vară. Fără griji, vară. Totul...vară... îmi lipsești. ”

Nisip împânzit cu murdăria orașului

Până la jumate...

Sticle goale, sărutate în orgoliu

Țigări devorate și din filtru,

Una după alta. 

  Hai să ne ținem de mână și să iubim vântul. Să ne aruncăm cuvintele pe o tarabă unde se vinde dezamăgirea și să ne înțelegem din priviri. Hai să mă prinzi atunci când alunec alergând după o amintire fragilă, să mă iei în brațe și să-ți lipești buzele de fruntea mea bronzată cu urma de la pălăria de paie. Nu zice niciunul nimic, doar stăm și privim. 

Nisip curat , misterios și clar

Până îl atinge marea...

Lacrimi în forme de crabi, pătate

O umbrelă de paie plictisită

Bătută-n cap de soare și de-un nor.

  Plutește pe visul verii, nu-ți fie teamă. Da, stiu că este un clișeu impus într-o convenție haotică și prea tânără, prea beată și probabil cu insolație. Ia-mă din nou de mână și mângâie cu mine marea. Răsață valurile și zâmbește-i orizontului... (sărută-mă) 

Lupingul de pe Lacul X...

  ...sau războiul pentru fericire. O tipică seară de iarnă, cu ea. O ea frumoasă, zâmbitoare și bună. O bârfă scurtă, o morală de juma de rând și o imaginație departe de a fi una normală. O seară tipică cu ea, a mea, fiecare în patul ei dar totodată în al celeilalte.

  Unii zic că a scris o carte, alții că are breton. Câțiva încercă să o rănească iar ea se uită strâmb la ei, dă din umeri și îi lasă fără esență într-un seif vrăjit păzit de un dragon pictat cu râsete. Iar cu restu împarte o melodie ușor psihedelică, o îmbrățișare și un tipic ”băi, ești fumat?!” când mai scoate careva vreo colosală, memorabilă bucată de lemn de salcie (și aia bătăușă) pe gură.

  Mă și văd cu ea, la lumina unui băț ciudat, împărțind un borcan de Nutella (pentru că e singura cu care aș face-o! ) într-un dormitor cu draperii roșii, cu câte-o pisică cu un zâmbet psihotic în brațe. Cum ne imaginăm că n-avem cai ci mături zburătoare, dragoni și motociclete cu reacție turbo în curtea din spate, cum facem lupinguri prin cercuri de foc defapt inexistente și cum ne pasăm o bucată de ciocolată cu macaroon și cocos in miez de noapte pe-o străduță încețoșată plină de creaturi consumatoare de suflete.

  E sora mea. E sufletul meu pereche. E ea. Minunată, perfectă, puternică și hai să fim serioși, pe barba aia alba a tipului bătrân , nebună. Și vreau să-i spun în mod public și neoficial că o iubesc și că oriunde, oricând, indiferent de circumstanțe (și ce-o mai fi zicând jurământul ăla din cămară) sunt alături de ea. În turnul de la etajul 7, pentru totdeauna.

P.s. - Încercă să o rănești și ”Riddikulus” ! bong nesuferit ce ești.

P.s. 2 - Mâine la 11 în gară că am luat eu biletele.

Pentru Ywy, 

Cu dragoste, 

M.

Eternul meu Decembrie (ironie pentru iarnă)

  Până să mai cresc puțin, nu mi-am dat seama că pentru mine iarna înseamnă Decembrie. Un Decembrie continuu, cu miros de scorțișoară și cu aroma frigului impregnată în țigară. Tot așa, nu mi-am dat seama că Decembrie are gust de măr sau atingerea unei biciuiri catifelate de viscol. Totul era un normal, un ceva tipic ce nu putea fi schimbat.

  Acum interpretez totul altfel...când vine Decembrie vine și tristeța celor din jurul meu, pentru că iarna este un antotimp trist. Cât de sadică să fiu să mă bucur de iarnă?! Să  îi văd pe alții (care cel mai probabil nu mi-au greșit cu nimic) cum stau zgribuliți sub câte-o umbrelă de fum (și cum se roagă la vara aia manipulatoare să vină odată!) îmi oferă satisfacția supermă.

  Acopaniată de un fulg nătărau care nu mai vrea să se mai așeze odată pe banca pe care stau, mă amuz cu șcenele create de falsuri (pentru a atrage atenția asupra unor încălțări făcute din animale prea ghinioniste ca să nimerească în vizuină) și beau dintr-un pahar clișeic de vin fiert o amintire de iarna trecută...

  Las' să ningă că nu strică nimănui. Îmi duc viața pentru un etern Decembrie care mă iubește mai mult ca orice alt amant al meu, fie el vântul sau vreun zeu plicticos din legenda de la pagina x din manualul de chimie. Îmi duc viața hilară în timp ce alții stau și-și plâng de milă că-i doare spatele de frig sau că vecinul de la parter are brad pân' la răposata de la 4-n baie și că steluța aia kitchioasă din vârf i-a spart bibeloul de pe frigider.

  Fără să înconjor sensul giratoriu al existenței monotone a n inși în lumea asta îmi iau o prietenă bună și-un pistol cu sentimente și plec. Mă duc să pescuiesc vreun copil căzut la datorie când încearcă să mănânce un fulg și să-l trimit acasă. Mă duc să mă pierd în eternul meu Decembrie...

(...asta până vine iar scârba aia cu căldurile ei...)

Viața n-are titlu - partea II

V

  Și falși prieteni...gândind că ”oamenii e curve și trotuare nu-i destule” îți dai seama că nu ai prieteni în realitate. Sau, dacă ai, îi ai numai la bine nu? Și ăi mai rătăciți și mai nebuni din fire ce sunt inițial dispuși să te ajute când înnoți in cianura vieții brusc realizează ca vaca pictată pe tavan sau mucegaiul de pe clădirea de peste drum sunt foarte interesante și că trebuie cercetate cu multă atenție...

  Nu le pasă decât de ei, în practică. Nu le pasă dacă tu pleci, ești o colnă a unei colne, poți fi oricând înlocuit. Indiferent de cat de unic ți se zice că ești, ești la fel ca restul. O colnă. Cu prieteni estetici, chirurgical vorbind. Prieteni falși într-o viață de silicon. 

VI

  Un imbecil ce își dorește să te afecteze prin vorbe sărace în gândire, o prostuță fandosită care crede orice prostie. Și doi sau trei spectatori plitisiți de viață care se chinuie să nu adoramă lipiți de vreun perete. Proști, pupincuriști și fufe fără creier. E plin. Nu că e frumos? Vrei puțină liniște, o oază de bine temporar ; să nu te mai simți cretin pentru că trăiești printre ei.

  Un imbecil care vrea doar să-ți intre în grații. Tu, proastă, il lași in inimă ca fraiera, doar ca să ți-o pună și dupaia să te abandoneze. Păpuși de porțelan și muște. Fragile și băgărețe.

VII

Și nimic nu are sens. Totul e o nebunie, o ciupercărie digerată prea devreme. Culori, suntete, zgomote, ceață, imagini... fum de țigară și aburi de alcool ifetin ascuns în sticle scumpe ca să creeze respect reciproc intre indivizi definiți nici măcar prin vanitate ci prin mediocritatea mediocrității. Niște figuri lipsite de noimă, niște persoane insipide vieții și caracteristicilor ei din teorie. Mulțime de neinspirate suflete creponate, scurgeri colosale de adevăr și de trebuință pentru mofturi de mâna a doua...

Epilog

-Doi pași în față cei care au simțit toate astea pe pielea lor.

...

-Un pas în față cei ce s-au gândit la așa ceva...

...

  Câți? O mână de oameni, și aia fără trei degete? Nu vă cred... nu pot să cred că blonda oxigenată din colț nu și-a pus-o cu o poveste a unui sentiment iluzoriu. Sau că musculosul din spate nu a băut vodka stropită cu prea multă apă din sticle de Absolut bătute cu cristale la fel de false ca și el. Sau că tu, copil cu ochi triști ascunși în orbite fericite, nu cred că tu nu ai iubit în vid o fată aeriană și relativ normală. Nu te cred nici atunci când îmi zici că nu o mai iubești...

Partea I