Viața n-are titlu - partea I

I

  În minunata mea lume în care sunt înconjurată de atâția oameni, eu mă simt singură. Nu zic că sunt, dar că așa mă simt. 

  Uneori trebuie să tac și să zâmbesc : să le accept fericrea altora și să pretind că mă bucur și eu, să zâmbesc și să maschez mizeria pe care o am în suflet. Mă ascund, ca de obicei, după masca mea prețioasă, de carnaval.

  Viața e un carnaval. Ne ascundem după măști creând o Veneție eternă a inimilor noasrte. Ne dichisim defectele, le împodobim mai ceva ca pe un brad de Crăciun, le pictăm cu machiaje ieftine ca să nu mai arate chiar atât de rău...ne mascăm de noi înșine.

II

  Cu o brutalitate mai ceva ca cea demonică, resping orice urmă de iubire ce mi se arată. Fie ea maternă, prietenească sau acea iubire pe care visez să o port cuiva, eu o resping 

  Mă izolez de lume și trăiesc într-o solitudine asemănătoare unui castel dărâmat de multă vreme. 

  Și încep să respng până și propia mea persoană, să îmi doresc să nu fi existat, să nu mă fi născut. Resping ideea de viață, de bucurie, de speranță. Resping tot ce este bun. 

III

  Teoretic am tot ce îmi doresc. Dar asta doar în teorie. În teroie totul este perfect. În teorie eu sunt o adolescentă fericită. Porcării...

  Practic totul este murdar, un fel de oraș împânzit de boli și ruine de după bombradament. Noi suntem bombardați la fiecare 5 minute sau chiar mai puțin cu niște cuvinte aparent frumoase, tencuite cu migăleală ca să ascundă adevărata sloată de sentimente. 

  Zici, gândești, faci. Teoretic, din nou, astea 3 sunt legate cică. Dar defapt sunt o antiteză a realității faptice, o epavă a încercării practicului. Până la urmă, în teorie, totul este perfect. În teorie noi suntem perfecși și fericiți. 

IV

  Visezi. Visezi și iar visezi la idealul tău. La acea așa numită jumătate care s-are putea să-ți aducă fericrea. Oricum, o aduce ocazional, nimic nu e veșnic. Cred că am mai vorbit despre asta, despre cum iubim noi în vid, probabil o atingere de clișeu inspirat de un film de prost gust. Despre cum iubim o idee confuză pe care ne-o creăm pundând cap la cap toate dezamăgirile noastre, punând în aceiași oală tot ce am vrut defapt. Și iar visezi. 

  Păcat este că atunci când te trezești din vis, tot așa iubești. Doar de ai avea norocul să dai peste forma solidă a visului tău, peste umplutura vidului...

Iubirile de-o vară sau Când Shakespeare și Eminescu par de mare actualitate

 În realitate nicio poveste de dragoste de-o vară nu continuă miraculos. Fiecare poveste de genul ăsta se termină când te trezești într-o după-masă târzie din septembrie, urlând la tine ”gata, vara s-a terminat!” ca tu să stai și să te gândești pentru ce în lumea asta vara trebuie să fie atât de scurtă?! Dar măcar este, știi...

 Vara totul e mai simplu. Habar nu am de ce. Dar vara totul este frumos, însorit și fără nicio șansă ca ceva să meargă prost...sau mă rog, nu prea are ce să dea rateu. Pentru că vara mergi la mare și...e marea. Acolo ești în cu totul altă lume, acolo nu are cine să te oprească din a face ce crezi tu că este drept să faci. Acolo totul se uită, se trăiește o altă viață, una utopică. Acolo iubești, trăiești, uiți, ierți... te mulezi pe coama mării de parcă ți-e sicriu. Trăiești o altă viață în viața relativ monotonă de acasă....

 Totul este mai intens. De parcă ești Sărmanul Dionis a lui Eminescu, vezi lumea cu alți ochi. Poate că sunt mai mulți, poate că sunt mai puternici, poate că... doar ți se pare. Dar e o iluzie unică, am dreptate? O explozie de simțuri fără de care nu ai vrea să mai trăiești. Și să vezi nu e chiar așa spectaculos...dar să vezi când iubești...parcă Shakespeare a pus povestea lui Romeo și-a Julietei (până să servească ca desert eternului) pe spatele tău...

 Dar nu durează. E ca și o beție. Sau un vis. Te trezești. Irealitatea verii pare din ce în ce mai ireală cu cât mergi mai mult spre toamnă. Nu mai vezi la fel de bine și acea iubire...dispare. Rămâi cu o poză, două, un pahar de shoot luat ”împrumut” definitiv, o arsură de țigară pe mână și cu tine. Rămâi singur, tot timpul rămâi singur. Ăsta e prețul, sinceră să fiu. Pentru că vara viitoare o iei de la capăt. Iară trimite Oberon pe cineva străin ca să-ți ungă pleoapele cu vreo floare mistică, al cărei efect să treacă pe când intră Bacovia-n șcenă...

...pentru că nicio iubire d-aia, de-o vară, nu stă prea mult în preajmă după ce cade prima frunză din cireș...

17 infinit sau astăzi NU a fost ziua mea...

 ...ci a noastră. Ziua aceasta a fost perfectă din toate punctele de vedere. Ca o zi de vacanță, ca o zi ruptă din cele mai retardate filme din lume. A fost ziua mea, a ta, a noastră.

 Și am șaptișpe ani. Infinitul meu șaptișpe. Alături de voi. De tine, de el, de ea, de toți. Și vă iubesc!

 Am primit cel mai frumos cadou posibil : pe voi. Vă mulțumesc ca existați. Vă iubesc. Pe fiecare în parte, infinit. Și vă vreau alături pentru totdeauna. Da, visele mele de adolescentă nebună. Pe voi, dragele mele, vă vreau îmbrăcate dubios de drăguț, urlând la mine să nu mai plâng că-mi stric machiajul, în ziua nunții. Și pe voi, dragilor, arătând ca niște pinguini adorabili în timp ce îi faceți zile fripte ăluia care s-o încumeta să se însoare cu mine, pentru că mă furați și mă duceți la o bere.

 Vă vreau pe toți lângă mine tot timpul, și când e de băut și de făcut tâmpenii și când e vorba să o dăm în bară. Vă mulțumesc pentru cea mai frumoasă zi din viața mea. Vă mulțumesc pentru că, mai mult sau mai puțtin, mă acceptați așa cum sunt : nebună, copilă, guralivă, enervantă. Vă mulțumesc pentru că existați. Vă iubesc! (  ∞ 17 )

p.s. : vă mulțumesc că m-ați făcut să plâng în ultimul hal.

p.s. 2 : Happy Birthday to us, Snowie!

(replay). sau rutină de viață cotidiană

Te trezești diminteața, în același pat. Aceiași mobilă de ani încoace, aceiași pereți cu care te-ai obișnuit. 

”Nu te-ai plictisit?”

Drumul automat spre baie : te speli pe dinți, pe față și te chinui să-ți descurci părul după încă o noapte zbuciumată de iluzii. Apoi de machiezi cu nuanța pală de fond de ten, în aceleași tonuri monotone de bej și maro pe pleoape, liniile de tuș negru și rimelul la fel de negru. Poate și puțin ruj roșu ca să nu pari fără culoare.

”Sincer, nu te-ai săturat?!”

Te îmbraci, probabil cu aceiași pantaoni gri ca și ieri și cu un tricou (obosit deja de întunericul șifonierului sau de la lumina artificială din clădiri). O pereche de teniși jerpeliți dar comozi, ăia pe care îi porți de vreun an încoace și cine știe, lanțul lung cu pandantiv de acum 3 zile. Ah, și eșarfa. 

”Eu aș înnebuni în locul tău...”

Mai apoi îți iei cafeaua ce te așteaptă rece în bucătărie, pachetul albastru pe jumătate gol de țigări și te arunci în fotoliu oftând. Îți pufăi țigara, meditând asupra vieții și a perversității ei, construindu-ți șcenarii parcă furate din filmele alea clișeice la care te uiți de când te ști. Și mai iei o gură de cafea. 

”Asta e o rutină de toată jena!”

Pleci de acasă. Căștile în urechi, poate aceiași melodie ca acum o săptămână. Același drum. Același fețe, mașini, vitrine, case. Totul este la fel, tot timpul. Ajungi la punctul obișnuit și îți mai aprinzi o țigară...

”Salut!”

*abia acum îmi începe să fie diferit*

Comes and goes.

 ”Cu o umbră de zâmbet picurat de lacrimi continui să-mi pun o întrebare anume din nou și din nou.”

”Nu înțeleg de ce dar m-am îmbătat deja cu noțiunea asta nesuferită de ”viață”.”

 ”Că e așa cum e, fără posibilitatea de a o schimba.”

 Oamenii sunt precum anotimpurile - se schimbă. Sau... sau ca păsările migratoare - vin și pleacă.Uneori se întorc (numai ca să poată pleca din nou), alteori se pierd pe drum. Sau rămân undeva acolo deoarece întâlnesc ceva nou și captivant. Ceva pe care să nu-și dorească să-l părăsească. Ți-ai dori să fi acel cuib sufletesc nu? Și eu, siceră să fiu. 

 Și totuși, într-o bună zi te vei sătura de toate astea. Vei obosi. Îmbătrânești. Poți avea norocul să găsesti pe cineva acceptabil, de ce nu perfect pentru prizma ta mentală și să îi rămâi alături. Sau să ai nenorocul de a ramâne cu cineva mediocru doar de dragul de a te opri din căutat - sau din comoditate. Ești dispus să fi acel cineva care face ceva din lene? Sau vrei perfecțiunea ta?

 Și acum zâmbesc din plin (normal că am vreo două lacrimi rătăcite in colț de ochi! ) și aștepți. Mie nu îmi place să plec. Prefer să rămân. Și să văd cine se întoarce. Dar mai ales, îmi place să vad cine rămâne. 

Vară (cu steluță)

”Cum am mai zis, nicio romanță adolescentină nu trăiește veșnic. Dar nu contează. Te ridici, te scuturi de praf,.

Îți aranjezi bretonul și mergi mai departe. Sau...? Da, capul sus, mergi mai departe. ”

A trecut vara așa repede. Am crezut că m-am limitat la o țigară fumată repede, că pleacă trenul spre mare. Sau că am dat repede un shoot, poate primul. Vara asta a fost primul meu shoot de viață. Primul meu fum de țigară. O vară frumoasă. Nu vreau să se termine. Nici nu las să se întâmple asta. Apăs replay. Din nou și din nou. Până vara viitoare. Atâtea cuvnte pentru vara asta... tequilla, Jager, White Horse, breton, Flo, surpriză, Ceainărie, Carla, Pall Mall scurt, cetate, minciună, Sighișoara, cafea, iubire, fericire, mare, nisip, inele îngropate, bere- prea multă bere!, prieteni, adevăr, EU. Și mai pot, mai vrei? Normal că mai vrei. Dar eu zic că-ți ajunge.

Vara mea s-a terminat odată cu un apus de soare privit de pe-o linie de cale ferată. Dafapt, vara mea era în trenul ce plecase cu câteva minute înainte, agățată de ultimul vagaon. Eu nu vroiam ca ea să plece, ea nu vroia să plece de asemnea. Dar a trebuit.

Mulțumesc vară, le-ai avut pe toate. Mă gândesc să mă mărit cu tine. Și hai să lămurim ceva. Tura viitoare o facem și mai memorabilă, și mai nebună, și mai pasională. Tura viitoare te leg de eterna stâncă din inima mea și nu-ți mai dau drumu.

*ieșim acum sau vin întâi la tine? okay, în 10 minute sunt acolo.