Ex umbra in solem, ex luna scientia

 Nu mă aștept la șoapte siropoase spuse la ureche intr-un mediu vicios de cafenea, unde este fum și gălăgie. Nici la scrisori pline de inimioare copilărești și steluțe false. Nu sunt acel gen de fată. Chestile astea mi se par de prost gust, un clișeu impus de filme. Și da, poate ca în urmă cu ceva timp speram la vorbele alea adorabile, la porecle și alte porcării. Dar atunci trăiam într-o lume fantezistă, ireală. Imaginară.

 Acum că m-am trezit la realitate încep să văd ce pierdeam. Poate că nu e totul așa de roz precum era cândva, poate că nu e totul așa cum îmi doresc eu să fie. Nu, aici nicio romața adolescentină nu trăiește veșnic, nicio prietenie nu se ancoreză în două cafele și o țigară poștită. Nimic nu este ceea ce părea odată.

 Dar îmi place. Sună mult mai plin de viață, mult mai natural. O fi criza vârstei, cine știe. Sau chiar am aflat cine sunt...Ce vreau? Ce vreau eu în locul romantismului copilăresc și plin de himere? Poate un sărut scurt si apăsat. Poate o ciupitură ”inocentă” sau o izbire pasional-sălbatică de vreun zid. Ocazional un compliment ascuns în vorbe aprent stupide, de ce nu chiar idioate de-a dreptul.

 S-a dus și basmul meu. Ca oricare basm, defapt. Mai bine zac într-un pat nu tocmai străin cu o mână nu tocmai străină în jurul meu decât să zbor peste cine știe ce lac înghețat. Mai bine mă amețesc cu un shoot de tequilla, nu cu un parfum de trecut înnegrit de ură. Mai bine mă trezesc la realitate. Ca să nu mai stau într-o povestioară creată de alții pentru mine.

*(De la umbră în lumină, de la lună cunoaștere)

Carpe diem (post scriptum 2)

Pentru o fracțiune de secundă am crezut că visez. Că totul este o glumă. Nici un Diavol nu mă putea trezi, nici un Înger nu mă putea prinde. Nimic nu mă putea opri. Într-un salt sălbatic spre necunoscut, am gustat o bucățică din rai. Sau din iad. Sau din amândouă... Ce contează, îmi place cum sună, cum se vede, cum se simte. Este idilic.
O plimbare sub soare cu valurile urlând la mine, o coajă de lună rânjind diabolic sau un răsarit ratat in aburii alcoolului. Este legal să-ți dorești mai mult de atât?! Este ceea ce visam. O rebeliune de mijloc, o omogenizare de dualitate. Un întreg. Aflarea unei identități.
Și acum un tren infinit, ce mă duce spre casa. Spre noua mea viață. Căci pe cea veche am îngropat-o în nisip, sperând s-o curețe și s-o ierte marea...Eu una n-am putut s-o fac.
Un acord de chitară, un pian defect prin puritatea sunetelor scoase de acesta și o voce de neuitat.
Zâmbește-mi și-ți voi zâmbi. Cu acel zâmbet, nu cu altul.

P.s. Nu mi-am vândut sufletul, dar nici nu l-am lăsat salvat de cine nu trebuia. Mi-am luat soarta în propiile-mi mâini și am plecat, fără să mai întorc capul. O să mă izbesc iară de un zid? Contează? Carpe diem. Că doar ,pentru numele infinitului, n-am nimic de pierdut.

When the Devil sings to you

În sfârșit ne revedem bestie. Ți-a fost dor de mine nu? Ultima oara când ne-am văzut eram o biată fetiță neajutorată, cu un înger în spate, care să mă salveze din dansul tău păcatos. Hai, ce incerci? Să mă cucerești? Nu, nu am îngerul în spate ca să mă salveze de am atâta tupeu. Dar dacă ți-e dor de el, il pot chema. Să se bucure de spectacol.

Haide. Zi-mi, ce vrei? De ce m-ai chemat? Ce pact prostesc vrei să facem? Il aduci inapoi din morți în schimbul fericirii mele? Mă ajuți să-l recapăt pentru sufletul meu? Mă faci iertată de toți cei din jurul meu pentru viața mea?! Sună tentant să renunț la toatea astea ca să mă știu împacată. Dar cu ce preț, drace? Care este prețul pe care ești tu dispus să-l plătești pentru mine? Tu ești Diavolul în persoană. Iar eu? O simplă fată, nebună. Dar specială și direrită. Cel puțin așa mi-a șoptit îngerul meu. Ce vrei, monstru fără inimă?!!!

”Tot ce-ți dorești îți poate aparține.Dar fi a mea. E ultima ta viață dacă vrei.”

”Fi a mea după ce atingi supermația”

 ”Și puterea ta de-acum va părea un fleac în comparație cu ce vei avea atunci.”

”Fi amea de-a pururi și vei fi Regină.”

”Nu doar a Lunii”

”Ci a  Lumii.”

Asta vrei in schimb pentru toata astea? Pe mine? Să-ți fiu Regină peste Iad? Aceste mi-e prețul pentru a fi fericită-n viața asta, ultima? Să fiu sluga ta...?

Fie. Închei acest pact cu tine, Diavole. 

Notă regizorală : brusc, intră cinci îngeri în mijlocul încăperii întuncate. Cel mai puternic dintre ei îi urlă fetei cu păr roșcat, cârlionțat, un NU cu toată forța. Dar e prea târziu. 

When the Devil sings to you.

Dum spiro, spero. (post scriptum 1)

 Aerul ăsta... aerul ăsta mi se pare cunoscut. Ca și cum l-aș mai fi respirat cândva chiar dacă sunt pentru prima oară aici. Nisip ud, portocală, tutun, ploaie, vanilie, puțină lămâie și niște vodkă?  Bine, și cred ca mai e ceva ceva din parfumul meu de azi dimineață....Ah, pe lângă nisipul ud e și mirosul sărat, învechit, al mării.

 Mare dragă, mi-ai lipsit! Cu meduzele tale intrate in priză să mă sperie, cu usturimea ce le-o oferi ochilor mei când un val mă mai pocnește in față... Cu picăturile de apă ce mi se scurg reci pe spatele încîlzit ca la microunde de soare. Mi-ai lipsit. Și tu, și plaja, și pescărușul crizat ce mă trezea dimineața când eu defapt nu vroiam nimic mai mult decât să mă odihnesc dupa ce toată noaptea m-am uitat la stele. Văd că și-a păstrat obiceiul ăsta nesănatos. Încă o trezire de genul și te fac friptură orăcăitoare cu pene ce ești! 

 Dar eu sunt calmă. Așa, ca marea sub cerul senin. Și sunt senină. Așa, ca cerul fără norișori. Și cred că sunt pe unul, unul alb. Atât de alb încât ar putea fi considerat rasist. 

 Norule, de ce ești rasist, defapt?! Mă superi. Mie imi place de tine oricum ai fi, alb și trecător prin râsul sictirit al vântului sau nergu și arogant ca mine intr-o zi proastă. Haide norule, împacă si capra și varza și ia-ți o vacanță până prin septembrie- octombrie, ca să nu-mi iei soarele. Să sti că eu iubesc soarele și am nevoie de el.

 E vară. Altă vară. Sunt pe plaja mea imaginară, strangând scoici mov si turcoaz și ascultând muzica veche. Fac baie intr-o mare veșnic curată și veșnic caldă. În marea mea imaginară. Alerg pe nisipul roz și plăcut la atingere și mă joc prinsea cu vântul. Și cu tine. (care nu ești imaginar, sper)

P.s. : Trenul pleacă, sunteți gata? Atunci să mergem. 

Abstractul sentimental de nicăieri sau Văduva Neagră

 Sunt singură de secole. Nu am mai iubit sau nu am mai fost iubită de secole. Mi-am dus viața solitară, ca o Văduvă Neagră, ca o ființă fără sufelt, gata să rănească. Gata să ucidă sentimentele așa cum au fost ale ei...
 M-am prefăcut, am jucat un joc scandalos, m-am distrat împroșcându-mi veninul. Mi-am întins pânza până la ei, i-am prins și i-am făcut să se apropie. I-am vrăjit și i-am făcut să intr în jocul meu, să mă credă un biet fluture prin in plasa trecutului. Iar atunci am lovit. Am otrăvit. Am rupt plasa și le-am dta drumul în abis.
 Iar acum? Mi-am adus aminte ca am sentimente. Da, chiar eu. Văduva neagră are sentimente. Simte, iubește, urăște. Îi e dor. Dar de cine, pe cine? Nu știu... Un arcaș perfect, un cavaler nedezvăluit, un general demult uitat a unei armate dispărute în magia universului. Am partea de o iubire abstractă. De o iubire venită de nicăieri, îndreptată spre nimeni, un nimeni cu o siluetă bine conturată. Dar goală.
 Mă gândesc la nimeni, oricine ar fi el, și mi se taie respirația. Am fluturi în stomac, scurcircuite ale sinapselor cerebrale, amețeli. Dorința de a urla de fericire. O fericire nebunească, necontrolată, abstractă. De nicăieri.
 Un asasin de sentimente cu sentimente. Ciudat nu? Hai să facem abstracție de trecutul meu, de cum am ajuns să fiu o Văduvă Neagră. Să uităm de cum am decis sa îmi omor sentimentele pentru că nu am făcut-o cum trebuie iar ele au fugit și s-au ascuns. Și acum au ieșit din ascunzătoarea lor.
 Oricum...Nu cumva e mai bine să iubești în gol, un vid, un cineva oarecare? Pentru ca eu cred că iubirea asta de nicăieri spre nimeni nu te poate răni. Și așa chiar pot trăi.

Unu fără cinci- post scriptum 10

 Lasă-mă să-mi aduc aminte de ziua de azi, de acum un an. Lasă-mă să zâmbesc atunci când îmi aduc aminte de gluma noastră puerilă, de acel prim sărut teoretic nesemnificativ. Lasă-mă să-mi aduc aminte de noi de acum un an. Dar lasă-mă să-mi aduc aminte de asta cu bucurie.
 Unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte. În povești ăsta e număr magic nu? Ei bine, da, a fost. Au fost șapte luni magice. ”Se zice că fiecare are undeva, undeva în lumea asta, jumătatea sa.” Iar eu sincer cred că am găsit-o pe a mea. Ce păcat că nu este ceva reciproc. Ce păcat că jumătatea mea m-a făcut să sufăr in ultimul hal. Ce păcat că basmul meu nu a avut un final fericit.
 Dar a fost un basm frumos. Cel mai frumos. Am fost atât de fericită îngerașule, n-ai idee cât de fericită m-ai făcut și câtă bucurie mi-ai adus în cele mai grele momente. Parcă ieri îmi scrântisem glezna la mare și abea mergeam, dar am insistat să merg cu tine să ne plimbăm pe plajă, după apus. Și tu m-ai dus in acea bucată de plajă unde mi-ai făcut o inimă din pietre și mi-ai zis că mă vei iubi veșnic. Și mi-ai promis că la anul vom merge acolo să vedem dacă inima noastră mai este acolo. Probabil că ea este, dar noi nu mai suntem.

”Cine-mi va mai spune-n fiecare noapte somn ușor și

Cine-mi va mai spune-n fiecare zi "Îmi este dor" și

Cine-mi va mai spune "Te iubesc", acum, când tu nu mai ești.”

 Este 23 martie. Trebuia ca astăzi să împlinim un an. Dar nu a fost să fie. Dar nu înseamă că eu nu te mai iubesc, sau că te urăsc, sau că îți port pică. Nu, deloc. Atunci când te vad am același sentiment de fericire pe care mi-l dă și prima rază de soare din martie sau primii fulgi de zăpadă din octombrie. Indiferent de ce s-ar întâmpla. Fiecare zâmbet pe care mi-l acorzi este la fel de placut și de minunat ca fiecare sărut ce mi-l dădeai odată. Și fiecare îmbrățișare este perfectă. 

 Sincer, mi-e dor de tine. Îmi pare rău pentru toate prostiile pe care le-am făcut să te rănesc sau să te necăjesc in - cinci dintr-un an. Chiar îmi pare rău. Remember?

Te-am iubit.

Te iubesc.

Și te voi iubi mereu. 

P.S. : Iartă-mă și pentru asta, dar chiar vroiam să ști.