Abstractul sentimental de nicăieri sau Văduva Neagră

 Sunt singură de secole. Nu am mai iubit sau nu am mai fost iubită de secole. Mi-am dus viața solitară, ca o Văduvă Neagră, ca o ființă fără sufelt, gata să rănească. Gata să ucidă sentimentele așa cum au fost ale ei...
 M-am prefăcut, am jucat un joc scandalos, m-am distrat împroșcându-mi veninul. Mi-am întins pânza până la ei, i-am prins și i-am făcut să se apropie. I-am vrăjit și i-am făcut să intr în jocul meu, să mă credă un biet fluture prin in plasa trecutului. Iar atunci am lovit. Am otrăvit. Am rupt plasa și le-am dta drumul în abis.
 Iar acum? Mi-am adus aminte ca am sentimente. Da, chiar eu. Văduva neagră are sentimente. Simte, iubește, urăște. Îi e dor. Dar de cine, pe cine? Nu știu... Un arcaș perfect, un cavaler nedezvăluit, un general demult uitat a unei armate dispărute în magia universului. Am partea de o iubire abstractă. De o iubire venită de nicăieri, îndreptată spre nimeni, un nimeni cu o siluetă bine conturată. Dar goală.
 Mă gândesc la nimeni, oricine ar fi el, și mi se taie respirația. Am fluturi în stomac, scurcircuite ale sinapselor cerebrale, amețeli. Dorința de a urla de fericire. O fericire nebunească, necontrolată, abstractă. De nicăieri.
 Un asasin de sentimente cu sentimente. Ciudat nu? Hai să facem abstracție de trecutul meu, de cum am ajuns să fiu o Văduvă Neagră. Să uităm de cum am decis sa îmi omor sentimentele pentru că nu am făcut-o cum trebuie iar ele au fugit și s-au ascuns. Și acum au ieșit din ascunzătoarea lor.
 Oricum...Nu cumva e mai bine să iubești în gol, un vid, un cineva oarecare? Pentru ca eu cred că iubirea asta de nicăieri spre nimeni nu te poate răni. Și așa chiar pot trăi.

Unu fără cinci- post scriptum 10

 Lasă-mă să-mi aduc aminte de ziua de azi, de acum un an. Lasă-mă să zâmbesc atunci când îmi aduc aminte de gluma noastră puerilă, de acel prim sărut teoretic nesemnificativ. Lasă-mă să-mi aduc aminte de noi de acum un an. Dar lasă-mă să-mi aduc aminte de asta cu bucurie.
 Unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte. În povești ăsta e număr magic nu? Ei bine, da, a fost. Au fost șapte luni magice. ”Se zice că fiecare are undeva, undeva în lumea asta, jumătatea sa.” Iar eu sincer cred că am găsit-o pe a mea. Ce păcat că nu este ceva reciproc. Ce păcat că jumătatea mea m-a făcut să sufăr in ultimul hal. Ce păcat că basmul meu nu a avut un final fericit.
 Dar a fost un basm frumos. Cel mai frumos. Am fost atât de fericită îngerașule, n-ai idee cât de fericită m-ai făcut și câtă bucurie mi-ai adus în cele mai grele momente. Parcă ieri îmi scrântisem glezna la mare și abea mergeam, dar am insistat să merg cu tine să ne plimbăm pe plajă, după apus. Și tu m-ai dus in acea bucată de plajă unde mi-ai făcut o inimă din pietre și mi-ai zis că mă vei iubi veșnic. Și mi-ai promis că la anul vom merge acolo să vedem dacă inima noastră mai este acolo. Probabil că ea este, dar noi nu mai suntem.

”Cine-mi va mai spune-n fiecare noapte somn ușor și

Cine-mi va mai spune-n fiecare zi "Îmi este dor" și

Cine-mi va mai spune "Te iubesc", acum, când tu nu mai ești.”

 Este 23 martie. Trebuia ca astăzi să împlinim un an. Dar nu a fost să fie. Dar nu înseamă că eu nu te mai iubesc, sau că te urăsc, sau că îți port pică. Nu, deloc. Atunci când te vad am același sentiment de fericire pe care mi-l dă și prima rază de soare din martie sau primii fulgi de zăpadă din octombrie. Indiferent de ce s-ar întâmpla. Fiecare zâmbet pe care mi-l acorzi este la fel de placut și de minunat ca fiecare sărut ce mi-l dădeai odată. Și fiecare îmbrățișare este perfectă. 

 Sincer, mi-e dor de tine. Îmi pare rău pentru toate prostiile pe care le-am făcut să te rănesc sau să te necăjesc in - cinci dintr-un an. Chiar îmi pare rău. Remember?

Te-am iubit.

Te iubesc.

Și te voi iubi mereu. 

P.S. : Iartă-mă și pentru asta, dar chiar vroiam să ști. 

Primăvară volumul doi

 Nu e ca și cum s-ar fi topit zăpada sau ar fi înflorit cireșii. Nici frigul nu a dispărut, poate și-a plecat capul în fața zâmbitoarei primăveri. Nu, nici păsările nu s-au întors....
 Poate un val de amintiri presărate cu nisip sau mireasma merilor din grădină ce mă izbește ocazional. Dar e ceva trecător. Acum... acum e ceva vechi dar nou, ceva uitat și reamintit. Acei primi fiori ai primăverii...Mi-a fost dor să mă simt așa.
 Haide, spune-mi, are rezultat această ecuație? Unul întreg, mă refer. Care este formula de a adapta acești doi termeni unul pentru celălalt? Pentru a-i face compatibili?
Mă întreb dacă chiar am încheiat capitolul. Nu numai capitolul, ci și cartea. Am citit-o din scoarță-n scoarță, cu toate notele de subsol, mulțumirile și dedicațiile. Până si editura o știu. Și acum încep o carte nouă, o poveste nouă. O primăvară nouă.  Și primul capitol este atât de frumos, plin de prieteni și de zâmbete de încurajare. La fel ca și primăvara. Și acel nou personaj, cât de fermecător și de captivant este! Parcă pot să văd acei ochi de culoarea smaraldului, răpitori și hipnotizanți. Buzele perfecte...
 Ce-am făcut?! Iar e primăvară și eu citesc o nouă carte, despre primăvară. Un al doi-lea volum, protagonista fiind tot eu, dar băiatul din poveste fiind o briză proaspătă, venită să îmi fure vorbele și inima. Cu o rază de soare, fumul unei țigări poștite dup-un colț și o îmbrățișare atât de dragă.  Un zâmbet de care nu ai cum să nu te îndrăgostești. Iar eu a făcut-o.

”Bună, vrei să fi primăvara mea?”

Un, deux, trois...

”...et maintenant danser!”

Mă arunc înainte, fac un pas, încă unul... apoi o piruetă și mă las pe spate, ferindu-mă de vreun pericol invizibil. Ridic mâna și o țin grțios deasupra capului...

”Cred că asta e. Ultimul dans. Ultimele mișcări...”

Continui să mă mișc încetișor, ba ridicând un picior puțin în spate, ba făcând o plecăciune cu picioarele îndurerate. Nu-mi dau seama de cine mă privește de jos, în timp ce , ca un obsedat, mă urmărește reflectorul ăla blestemat. Și vioara aia tâmpită, parcă îl întărâtă și mai tare, să fugă după mine, să mă vrea în razele lui sufocante și orbitoare venite din tavan.

”Încă puțin...mă voi putea duce să îmi clătesc lacrimile, roșii, de sânge, datorate privirii lumii...

Privire blestemată,

Plină de o falsă adorație...”

Un, deux, trois...un deux toris...pas de valse...

O piruetă, mă las pe spate și sunt prinsă de băiatul brunet cu ochii la fel de însângerați ca ai mei. Mă prind de el, mă strânge la pieptul lui. Mă ridică...

”Sunt așa sus acuma... îmi amintește de metafora înălțării ce el mi-a scris-o prin zâmbete...”

Muzica se oprește. Eu și cu băiatul brunet stăm față-n față. Aceiaș durere, aceleași remușcări. Probabil aceleași dorințe ascunse. Îi zâmbesc, face la fel...Fug....

Pas de bourrée couru...”Cunosc acel zâmbet...”

Au trecut mulți ani în care mi-am dus existența visând la acel zâmbet...Unde o fi fost? Este același...Este al lui, ”seringa” ce mi-a injectat sângele nemuritoarei ploi de noiembrie in ochi...înca trei pași, o răsucire violentă, o arcuire... un... unde ai fost? Mă aproprii de el, din nou... deux... îi cad în brațe, mă las pe pieptul lui puternic, îi simt parfumul atât de cunoscut...îi privesc ochii strălucitori, aceiași pe care i-am iubit...

Trois.

Bras, corp, jambe... couru...

Am ieșit din șcenă. Iar băiatul brunet a rămas tot acolo, surprins parcă de improvizația mea. Întinde mâna înspre mine, mă duc ușor înspre el, o iau într-a mea...încă o piruetă... iar îl privesc în ochi.

”Je te pardonne mon chèr. Pour tous...Je t'aime, mon vie, mon ange."

”Să îți simt căldura buzelor este un dar divin. Mi-a lipsit, dar îmi va lipsii și mai mult de acuma...”

Singurătate.

Acest loc nu îmi este străin. 

Din nou camera mea neagră, fără vreo ușă sau vreun geam...Nici măcar acea urmă de lumină pe care mi-o ofereai tu. Nu mai văd nimic. Nimic. Simt doar cum șiroaie de lacrimi îmi udă obrajii deja sfăsâiați de acidul durerii. Cum tremur din toate încheieturile. Simt cum mă doare fiecare răsuflare. Vreau să se termine mizeria asta de carte, cu o copertă fermecătoare, un titlu scrijelit cu litere de aur, litere ce formeaza cuvântul ”Viață”. Cu un autor în care m-am săturat să cred. Autor care dacă există, stă acolo unde-o fi el și râde de mine.

Singură într-o cameră, fără scăpare. O cameră goală. Nici măcar să mor nu pot aici, nu am cu ce să termin toată debandada asta...

Ziua în care vei realiza ce ai făcut, va fi ca și cum s-ar fi descoperit Atlanida.

Fluturi, îngeri, zâne

*No snowflake ever falls in the wrong place.*

Zboară. Și încă ce frumos zboară. Plutesc atât de frumos, ca niște mici îngerași ce se joacă. Uneori se mai ating, formând un duet de zâmbete, alteori parcă fug de amintirea ce și-o poartă, fug unul de celălalt, încă de când au plecat din pod. Un pod gri. Dar datorită lor este argintul viu, este întruchiparea perfecțiunii unei cuverturi de sentimente bune peste câteva pete de urâțenie a acelui lucru păgân numit greșeală. Dar e și acel suflu de cuvinte numai de ei înțeles, suflu ce le dirijează orchestra, coregrafia sau destinul. Un cuvânt numit amintire ce îi face să ajungă tot împreună, tot într-un basm. 

Se transformă în fluturi de sticlă, atât de subțiri și de neajutorați. Și fluturii zboară pe infinitul orizontului vrăjit. Zboară și dansează alături de îngeri. Îngeri care vin și îi mângâie pe modelul complicat ce și-l poartă pe aripile limpezi. Apoi, s-așează. Tărâmul de zâne din privirea Selenei, de după ce puful mercurului dispare. Doar întinderea de strălucire. Ce de coama lacrimilor țintuite de răceala timpului a fost lăsată. I-a adus pe toți împreună. Fluturi, îngeri, zâne. Fulgi de zăpadă.

”Silver dreams under a blue winter sky...”