Primăvară volumul doi

 Nu e ca și cum s-ar fi topit zăpada sau ar fi înflorit cireșii. Nici frigul nu a dispărut, poate și-a plecat capul în fața zâmbitoarei primăveri. Nu, nici păsările nu s-au întors....
 Poate un val de amintiri presărate cu nisip sau mireasma merilor din grădină ce mă izbește ocazional. Dar e ceva trecător. Acum... acum e ceva vechi dar nou, ceva uitat și reamintit. Acei primi fiori ai primăverii...Mi-a fost dor să mă simt așa.
 Haide, spune-mi, are rezultat această ecuație? Unul întreg, mă refer. Care este formula de a adapta acești doi termeni unul pentru celălalt? Pentru a-i face compatibili?
Mă întreb dacă chiar am încheiat capitolul. Nu numai capitolul, ci și cartea. Am citit-o din scoarță-n scoarță, cu toate notele de subsol, mulțumirile și dedicațiile. Până si editura o știu. Și acum încep o carte nouă, o poveste nouă. O primăvară nouă.  Și primul capitol este atât de frumos, plin de prieteni și de zâmbete de încurajare. La fel ca și primăvara. Și acel nou personaj, cât de fermecător și de captivant este! Parcă pot să văd acei ochi de culoarea smaraldului, răpitori și hipnotizanți. Buzele perfecte...
 Ce-am făcut?! Iar e primăvară și eu citesc o nouă carte, despre primăvară. Un al doi-lea volum, protagonista fiind tot eu, dar băiatul din poveste fiind o briză proaspătă, venită să îmi fure vorbele și inima. Cu o rază de soare, fumul unei țigări poștite dup-un colț și o îmbrățișare atât de dragă.  Un zâmbet de care nu ai cum să nu te îndrăgostești. Iar eu a făcut-o.

”Bună, vrei să fi primăvara mea?”

Un, deux, trois...

”...et maintenant danser!”

Mă arunc înainte, fac un pas, încă unul... apoi o piruetă și mă las pe spate, ferindu-mă de vreun pericol invizibil. Ridic mâna și o țin grțios deasupra capului...

”Cred că asta e. Ultimul dans. Ultimele mișcări...”

Continui să mă mișc încetișor, ba ridicând un picior puțin în spate, ba făcând o plecăciune cu picioarele îndurerate. Nu-mi dau seama de cine mă privește de jos, în timp ce , ca un obsedat, mă urmărește reflectorul ăla blestemat. Și vioara aia tâmpită, parcă îl întărâtă și mai tare, să fugă după mine, să mă vrea în razele lui sufocante și orbitoare venite din tavan.

”Încă puțin...mă voi putea duce să îmi clătesc lacrimile, roșii, de sânge, datorate privirii lumii...

Privire blestemată,

Plină de o falsă adorație...”

Un, deux, trois...un deux toris...pas de valse...

O piruetă, mă las pe spate și sunt prinsă de băiatul brunet cu ochii la fel de însângerați ca ai mei. Mă prind de el, mă strânge la pieptul lui. Mă ridică...

”Sunt așa sus acuma... îmi amintește de metafora înălțării ce el mi-a scris-o prin zâmbete...”

Muzica se oprește. Eu și cu băiatul brunet stăm față-n față. Aceiaș durere, aceleași remușcări. Probabil aceleași dorințe ascunse. Îi zâmbesc, face la fel...Fug....

Pas de bourrée couru...”Cunosc acel zâmbet...”

Au trecut mulți ani în care mi-am dus existența visând la acel zâmbet...Unde o fi fost? Este același...Este al lui, ”seringa” ce mi-a injectat sângele nemuritoarei ploi de noiembrie in ochi...înca trei pași, o răsucire violentă, o arcuire... un... unde ai fost? Mă aproprii de el, din nou... deux... îi cad în brațe, mă las pe pieptul lui puternic, îi simt parfumul atât de cunoscut...îi privesc ochii strălucitori, aceiași pe care i-am iubit...

Trois.

Bras, corp, jambe... couru...

Am ieșit din șcenă. Iar băiatul brunet a rămas tot acolo, surprins parcă de improvizația mea. Întinde mâna înspre mine, mă duc ușor înspre el, o iau într-a mea...încă o piruetă... iar îl privesc în ochi.

”Je te pardonne mon chèr. Pour tous...Je t'aime, mon vie, mon ange."

”Să îți simt căldura buzelor este un dar divin. Mi-a lipsit, dar îmi va lipsii și mai mult de acuma...”

Singurătate.

Acest loc nu îmi este străin. 

Din nou camera mea neagră, fără vreo ușă sau vreun geam...Nici măcar acea urmă de lumină pe care mi-o ofereai tu. Nu mai văd nimic. Nimic. Simt doar cum șiroaie de lacrimi îmi udă obrajii deja sfăsâiați de acidul durerii. Cum tremur din toate încheieturile. Simt cum mă doare fiecare răsuflare. Vreau să se termine mizeria asta de carte, cu o copertă fermecătoare, un titlu scrijelit cu litere de aur, litere ce formeaza cuvântul ”Viață”. Cu un autor în care m-am săturat să cred. Autor care dacă există, stă acolo unde-o fi el și râde de mine.

Singură într-o cameră, fără scăpare. O cameră goală. Nici măcar să mor nu pot aici, nu am cu ce să termin toată debandada asta...

Ziua în care vei realiza ce ai făcut, va fi ca și cum s-ar fi descoperit Atlanida.

Fluturi, îngeri, zâne

*No snowflake ever falls in the wrong place.*

Zboară. Și încă ce frumos zboară. Plutesc atât de frumos, ca niște mici îngerași ce se joacă. Uneori se mai ating, formând un duet de zâmbete, alteori parcă fug de amintirea ce și-o poartă, fug unul de celălalt, încă de când au plecat din pod. Un pod gri. Dar datorită lor este argintul viu, este întruchiparea perfecțiunii unei cuverturi de sentimente bune peste câteva pete de urâțenie a acelui lucru păgân numit greșeală. Dar e și acel suflu de cuvinte numai de ei înțeles, suflu ce le dirijează orchestra, coregrafia sau destinul. Un cuvânt numit amintire ce îi face să ajungă tot împreună, tot într-un basm. 

Se transformă în fluturi de sticlă, atât de subțiri și de neajutorați. Și fluturii zboară pe infinitul orizontului vrăjit. Zboară și dansează alături de îngeri. Îngeri care vin și îi mângâie pe modelul complicat ce și-l poartă pe aripile limpezi. Apoi, s-așează. Tărâmul de zâne din privirea Selenei, de după ce puful mercurului dispare. Doar întinderea de strălucire. Ce de coama lacrimilor țintuite de răceala timpului a fost lăsată. I-a adus pe toți împreună. Fluturi, îngeri, zâne. Fulgi de zăpadă.

”Silver dreams under a blue winter sky...”

  

Ziua x din luna x.

Cred ca pot să zic ce am pe suflet. Pot? Păi în ziua aia, x, ști tu care, în care mă țineai în brațe și mă sărutai, îmi spuneai că nu va fi ultima zi x, dintr-o luna tot x. Că vor veni și altele, că nu se termină acel sentiment, că e veșnic. Oricum, vad că ceea ce mi se zice in ziua x a lunii x sunt basme, de fiecare dată au fost basme. Sau nu, atunci par realitate, dar intervine ceva/ cineva și puf! rămân în amintire. Acum sincer, nici nu mai știu cât a trecut de atunci. O lună? Aproape. O zi? Probabil. O viață? S-a dus.
Imaginea ta reflecată sidefiu în mov. Imaginea absolutismului sentimental, încrustată în zale argintii. Captarea de zâmbete și de priviri într-o catifea albastră. Pandantivul de adorație disecată uniform, infinit, fără început sau sfârșit. Toate îmi aduc aminte de ziua x din luna x.
Ce am pe sufelt? Nu vreau să se fi terminat acea zi. O întunecă stupizenia unei plante în tonuri pastelate, ce voriam s-o vad cum zace fără rost pe comodă. Că de la aia, ziua x din luna x, a fost semnalul de alarmă pentru prezentul plin de draci. Nu mai înțelegi nimic, nu?

Ziua x + luna x = 20.

Delir nesăbuit, înțelege-mă!

Încerc să închid ochii astfel încăt să-mi pot contura o viață fără tine.

Nu este posibil așa ceva, ce nu înțelegi?! Așa cum ție îți este frică să nu pățesc care cumva ceva, așa îmi este mie frică...

Frică?Ce e asta?

Mi se strânge stomacul când mă gândesc la acea viață fără tine. Ști, îți tot zic ca nu pot trăi fără tine. Tu numești viață aia în care mergi, vorbești, bei, mănânci, respiri dar nu mai poți simți sau să fi fericit? Aia nu e viață, este o formă biologică de supraviețuire. Despre asta vorbeam eu. 

Ști sentimentul ăla idiot de-a dreptul în care ți se face rău când te gândești la pierdere? Când ști că s-ar putea să nu-l mai vezi pe cel pe care îl iubești vreodată? Că nu l-ai mai putea striga, mângâia, atinge sau săruta? Să zici "Te iubesc!" în vânt, sperând că acel cineva te va auzi? Eu una cred ca există ceva mai rău de atât... 

O lume în care existați amândoi dar unul o neagă. O lume în care tu pentru mine exiști dar eu pentru tine nu. O lume în care aș trece la o adică pe lângă tine pe stradă și tu nici nu m-ai observa, d-apăi saluta. O lume în care tu îi urli că-l iubești în fată dar în care nici nu te-ar auzi. 

Luate ca și total, ambele sunt niște furtuni ale minții. Cum să te pierd eu pe tine? Cine m-ar mai lua la pieptul său, cine m-ar mai alinta sau cine îmi va mai zice că va fi bine atunci când e foarte greu? În ambele ipostaze, mai bine moartă de-a binelea decât să bântui la propriu viețile altora...

Mai bine trăiesc acum, în prezent, când eu sunt a ta și tu ești al meu. Când ne iubim infinit. 

Când nimeni și nimic nu ne stă în cale. Fie el normal sau din lumea cealaltă.

Te iubesc.