Fluturi, îngeri, zâne

*No snowflake ever falls in the wrong place.*

Zboară. Și încă ce frumos zboară. Plutesc atât de frumos, ca niște mici îngerași ce se joacă. Uneori se mai ating, formând un duet de zâmbete, alteori parcă fug de amintirea ce și-o poartă, fug unul de celălalt, încă de când au plecat din pod. Un pod gri. Dar datorită lor este argintul viu, este întruchiparea perfecțiunii unei cuverturi de sentimente bune peste câteva pete de urâțenie a acelui lucru păgân numit greșeală. Dar e și acel suflu de cuvinte numai de ei înțeles, suflu ce le dirijează orchestra, coregrafia sau destinul. Un cuvânt numit amintire ce îi face să ajungă tot împreună, tot într-un basm. 

Se transformă în fluturi de sticlă, atât de subțiri și de neajutorați. Și fluturii zboară pe infinitul orizontului vrăjit. Zboară și dansează alături de îngeri. Îngeri care vin și îi mângâie pe modelul complicat ce și-l poartă pe aripile limpezi. Apoi, s-așează. Tărâmul de zâne din privirea Selenei, de după ce puful mercurului dispare. Doar întinderea de strălucire. Ce de coama lacrimilor țintuite de răceala timpului a fost lăsată. I-a adus pe toți împreună. Fluturi, îngeri, zâne. Fulgi de zăpadă.

”Silver dreams under a blue winter sky...”

  

Ziua x din luna x.

Cred ca pot să zic ce am pe suflet. Pot? Păi în ziua aia, x, ști tu care, în care mă țineai în brațe și mă sărutai, îmi spuneai că nu va fi ultima zi x, dintr-o luna tot x. Că vor veni și altele, că nu se termină acel sentiment, că e veșnic. Oricum, vad că ceea ce mi se zice in ziua x a lunii x sunt basme, de fiecare dată au fost basme. Sau nu, atunci par realitate, dar intervine ceva/ cineva și puf! rămân în amintire. Acum sincer, nici nu mai știu cât a trecut de atunci. O lună? Aproape. O zi? Probabil. O viață? S-a dus.
Imaginea ta reflecată sidefiu în mov. Imaginea absolutismului sentimental, încrustată în zale argintii. Captarea de zâmbete și de priviri într-o catifea albastră. Pandantivul de adorație disecată uniform, infinit, fără început sau sfârșit. Toate îmi aduc aminte de ziua x din luna x.
Ce am pe sufelt? Nu vreau să se fi terminat acea zi. O întunecă stupizenia unei plante în tonuri pastelate, ce voriam s-o vad cum zace fără rost pe comodă. Că de la aia, ziua x din luna x, a fost semnalul de alarmă pentru prezentul plin de draci. Nu mai înțelegi nimic, nu?

Ziua x + luna x = 20.

Delir nesăbuit, înțelege-mă!

Încerc să închid ochii astfel încăt să-mi pot contura o viață fără tine.

Nu este posibil așa ceva, ce nu înțelegi?! Așa cum ție îți este frică să nu pățesc care cumva ceva, așa îmi este mie frică...

Frică?Ce e asta?

Mi se strânge stomacul când mă gândesc la acea viață fără tine. Ști, îți tot zic ca nu pot trăi fără tine. Tu numești viață aia în care mergi, vorbești, bei, mănânci, respiri dar nu mai poți simți sau să fi fericit? Aia nu e viață, este o formă biologică de supraviețuire. Despre asta vorbeam eu. 

Ști sentimentul ăla idiot de-a dreptul în care ți se face rău când te gândești la pierdere? Când ști că s-ar putea să nu-l mai vezi pe cel pe care îl iubești vreodată? Că nu l-ai mai putea striga, mângâia, atinge sau săruta? Să zici "Te iubesc!" în vânt, sperând că acel cineva te va auzi? Eu una cred ca există ceva mai rău de atât... 

O lume în care existați amândoi dar unul o neagă. O lume în care tu pentru mine exiști dar eu pentru tine nu. O lume în care aș trece la o adică pe lângă tine pe stradă și tu nici nu m-ai observa, d-apăi saluta. O lume în care tu îi urli că-l iubești în fată dar în care nici nu te-ar auzi. 

Luate ca și total, ambele sunt niște furtuni ale minții. Cum să te pierd eu pe tine? Cine m-ar mai lua la pieptul său, cine m-ar mai alinta sau cine îmi va mai zice că va fi bine atunci când e foarte greu? În ambele ipostaze, mai bine moartă de-a binelea decât să bântui la propriu viețile altora...

Mai bine trăiesc acum, în prezent, când eu sunt a ta și tu ești al meu. Când ne iubim infinit. 

Când nimeni și nimic nu ne stă în cale. Fie el normal sau din lumea cealaltă.

Te iubesc.

Lacrima dintre șoapte.

Sunt singură. Adică ți-am mai zis asta o dată. Te rog, alină-mi singurătatea așa cum numai tu ști. Iubitule, unde îmi ești?

Am câteva șoapte pentru tine. Iar câte-o lacrimă alunecă ușor pe fața mea. Uite...

• Te iubesc. Și am făcut-o încă din prima clipă.
• Mă iubești și știu că vrei să mă protejezi. Dar o poți face nu numai exterior cât și în sufletul meu. Înțelegi tu.
• Spune-mi, cât de tare mă urăști pentru ce am făcut?
• Eu nu te urăsc. Deloc. Și n-aș putea să fac asta niciodată.
• Zboară din nou alături de mine, înger iubit. Ajută-mă să îmi mai refac odată aripile, să putem dansa pe deasupra lacului nostru.
• Mă crezi că...în ciuda mirosului impregnant din cameră, eu încă îți simt parfumul dulce pe cuvertură sau pe pernă. Unde ești să mă ți în brațe, să mă iubești? Să mă aperi?

Pisoiașul meu, eu te iubesc. Tare de tot. Dar te rog, curmă-mi durerea și hai să sfidăm încă odata tot ceea ce există, tot ceea ce este contrar noastră. Hai să ne continuăm iubirea eternă. Hai să fim noi din nou, căci unul pe celălalt ne
ajutăm și ne apărăm. Te iubesc, și acestă șoaptă a fost precedată de o lacrimă direct proporțională cu sentimentele ce ți le port.

Ascultă-mă.

Te rog, ascultă, măcar așa, ce am de zis și gîndește bine la ce faci. Pentru că, cum să-ți explic eu ție. Nu îmi pasă de riscuri. Nu îmi pasă de acele pericole pe care tu le vezi iminente. Nu îmi pasă de nimic altceva înafară de tine. Tu. Punct. Atât. Fricile tale pot lua foarte bine viață și acum. Chiar e mai posibil să se întâmple ceva acum, decăt dacă nu ai fi făcut asta. Iubitul meu, te rog. Ascultă-mă și ia in considerare ceea ce zic. 

Sunt singură.

Ajută-mă!

Negru, pe peste tot. Numai negru.

Alex!

Nu știu unde sunt. 

Salvează-mă!

Te rog, nu mă lăsa aici. 

ALEX!

Mi-e frică. 

Te iubesc, te iubesc!

Iartă-mă.

Alex...?

ALEX!

SALVEAZĂ-MĂ!

Scrisoare. Post scriptum 9

Dragul meu,

Permite-mi să îmi cer scuze pentru ca sunt nebună. Știu ca este greu de crezut dar chiar vreau să scap de toata această paranoia din capul meu. Noi vorbim despre încredere. Nu pot zice că nu am încredere in tine. Din potrivă, am! Dar nu am încredere în mine și în capacitatea mea de calmare si eliminare a problemelor de ordin emoțional ce mă bântuie de ani buni.
Dar cum să-ți explic eu, iubitul meu. Îmi este frica ca acel abis de singurătate despre care ți-am tot vorbit îsi va face din nou loc spre mintea mea iar tu, vei pleca. Vei pleca și mă vei uita așa cum, pana acum, au făcut toți. Da, știu! Să încetez prin a te compara cu umbrele trecutului meu nu prea vesel deoarece tu ești tu. Și mă iubești. Iar eu sunt conștientă de asta, in detrimentul iluziilor lansate.
Cert este că această scrisoare, dublu însărcinată, este ca tu, acela pe care eu îl iubesc "incriminunabil" de mult, să îmi poți înțelege toanele, fricile și alte bazaconii ce îmi hoinăresc rebel prin minte și de asemenea să mă ierți. Să îmi ierți idioțenile din ultima vreme. Căci te iubesc.



A ta, pentru totdeauna,
Mâțul tău cel mic.

Post scriptum : Te iubesc. Iartă-mă. Încetează. Maturizează-te. Ajută-mă.