Stele (căzătoare sau la sol)

Când eram mică obișnuiam să stau să mă uit la stele, mama mă invăța constelațiile și tata cum să mă ghidez prin lume după micile licăriri de pe cer. Credeam pe atunci că totul este veșnic, că toți strălucim pe lume ca aștrii din cer, frumosul era calm și leneș, nu se grăbea să traverseze rapid o șosea aglomerată, fără să se asigure. Am mai zis eu de stele și de oameni, de cer și de timp...

Azi cad stele. Nu știu unde pleacă, sau de ce, dar cad, prea repede, prea brusc, și dispar, sub privirile temătoare ale unei copile. Spulberă liniștea cosmică, probabil plâng, sau râd... Oare se bucură atunci când părăsesc infinitul? Sau speră că, la final, cineva le va prinde și le va strânge la piept ca pe un prieten pe care nu l-au mai văzut de milenii? 

Nu mă pot gândi, clișeic, decât la o alegorie a noastră ca oameni cu niște sclipiri îndepărtate dintr-un obișnuit cer otrăvit da, tot de noi. Cum mergem rapid prin viață și cum ajungem să cădem brusc în uitare. Cum cădem într-o istorie numai bună de trecut cu vederea...

...uite o stea, cade. Și încă una - stai, e un avion. Dar mi-am adus aminte că avioanele sunt stelele tale... (sper că nu căzătoare).

Vreau și ploaie

 Vreau să ascult ploaia. Să o ascult cum cade simteric, neîntrerupt, neschimbată de timp. Cum atinge plină de furie torida un acoperiș bronzat de vreme, cum parfumează pământul uscat de griji. Vreau să văd printre fiecare picătură un fulger pleznind aerul și să simt în liniștea rămasă un tunet ce mă ia la dans. Vreau să gust ploaia în esența ei ciudată, vreau să mângâi praful înainte ca el să dispară. Să iau noaptea de mână și să fugim spre răsărit. Vreau să fiu luată în brațe de vânt și să îl las să-mi sărute înghețat umerii și să se joace copilărește cu părul meu. 

 Vreau să ascult ploaia ce pe tine te supără și să îi cânt să tacă.

A fost cel fără nume

 Primul an te chinui să nu te mai doară, al doilea să treci peste și în al treilea o iei de la capăt. Primul an apar viciile, al doilea le dezvolți, al treilea le înmulțești. Povestea acestei fete este una pe cât de tristă, pe atât de frumoasă. Mi-a spus-o vara asta un băiat mic de statură, subțire și fără un ochi. Defapt îmi spusese povestea lui, care se leagă cu a ei. Băiatul nu avea un nume, fata și-l schimba la fiecare lună plină și se pierdea printre litere aranjate cronologic pe cer. Nimeni cică nu mai știa nimic de ea, multora li se părea cunoscută dar nu știau să-mi dea vreun indiciu ca să îi pot auzii povestea de la cap la coadă.

Așa cum m-am obișnuit, copiii ăștia au numai povești triste. Ochiul băiatului servise pe post de dop pentru inimă, iar pe vremea când îi avea pe ambii, ei o iubeau pe această fată. Înăltuță, zicea el, poate cu juma de cap peste el și cu un zâmbet sadic și trist, blondă și cu ochii mici și întunecați. Frumoasă de pică, mai spunea el, avea gusturi ciudate, neortodoxe și vicioase. Îi plăcea să bea, îi plăcea foarte mult asta. Dar nu atât de mult încât să se îmbete tare de tot, doar ca să se amețească și să plutească în tipicii ei pantaloni scurți și tricoul asimetric prin casă. Și îi mai plăcea să cânte, stătea cu o chitară neagră și cu ochelarii de soare caracteristici filmelor cu avioane din toamna lu’ ’86 cântând melodiile din vremurile apuse ale rockului, melodii pe care mai mult ca sigur le mai știau vreo 10 hippeioți în pragul morții.

Băiatul fără nume a iubit-o pe fata asta, și ea zicea că îl iubește de nu mai poate, dar se vedea că minte și că e doar un joc. Și ei s-au tot jucat, s-au jucat de-a prinsea cu săgeți otrăvite, leapșa cu palme pline de ținte ruginite, ascunsea în sicriee centenare. Ea tot timpul câștiga, până în ziua în care, în timp ce îl îngropa de viu de dragul științelor medievale, i-a văzut singura urâțenie de pe corp. O semilună rozalie pe pieptul alb, cu o crustă delicată, băiatul a întrebat-o, ea s-a speriat, și-a scos ura și lui ochiul, apoi inima prin orbitea goală și-a plecat. Cu inima lui în buzunar, aruncând o bucată de hârtie pe care scria caligrafic un nume.

-De ce plângi băiete fără nume, când nu mai ai cu ce să simți?

-Cu o bucată firavă dintr-un copac tâiat acum 10 de ani, zise el scoțând o bucată de hârtie. Cu numele ei.

”Gloria...exultate”

(U2 – Gloria )

el-eu-tu. noi (sau ce nu s-a întâmplat în vară)

Un El a fost în mintea mea toată ziua. Nu chiar de când mă trezeam, dar imediat după. Și nu chiar când adormeam, dar nu cu mult înainte. Un El care îmi bântuia mintea orice aș fi făcut, fie că alergam, cântam, citeam... orice din ceea ce îmi place să fac. Un El pe care îl asociam cu aproape tot playlistul meu, cu jumătate din pozele pe care le vedeam dar nu le dădeam reblog pe ”tumblr”. Și mă ”fugărea” acest El, drăguț și tinerel, așa cum e. El mă făcea să mă simt din nou puțin mai copilă, puțin mai iresponsabilă și mai plină de viață. Așa cum îmi place mie, zică-se.

Un El era în mintea mea toată ziua. Cu diverse filme nu tocmai cuminți rulând pe fundalul gândurilor mele, cu tresăriri de fiecare dată când îmi vibra telefonul. Care mă făcea să o iau razna numai din cuvinte, și zic asta ca să nu intru în detalii. El acesta, când l-am cunoscut, nu aveam idee ce avea să fie în stare să facă din mintea mea aparent nu așa indestructibilă cum o credeam . Mă gândeam eu la ceva așa, de vară, relaxat și trecător. Dar se pare că nu a fost să fie așa. Un El care o vreme m-a făcut să o iau razna. Dar care totuși a durat mai puțin de-o vară.

Iar Eu nu eram așa. Eram demult, dar dar nu atunci. Dar e bine că am fost din nou, la momentul acela, cât mai aveam timp. Pentru că imediat Eu creșteam și mergeam mai departe, începeam ceva complet nou, dar nu puteam să las ceea ce am avut frumos în spate fără să mai gust încă o dată din această dulceață, fruct interzis, cum se mai poate zice. Eu atunci eram semi-fericită, era o vară semi-perfectă, dar să mă citez ”this is the summer of my life”. Și Eu nu voiam să las pe nimeni și  nimic să-mi strice acea semi-bucurie.

Dar se lăsă seara și Eu mă băgam în pat. Încă puțin era despre  El, așa, să nu fi apărut o ruptură completă dintre vis și realitate. El mă făcea iară să nu gândesc, mă sabota în cel mai plăcut mod poisibil dar... dispărea. Și apăreai Tu. Al meu Tu. Da, Tu, ăla după care am plâns și după care am jelit, după care am fost complet mizerabil de tristă și complet nefericită în prezentul unui trecut. Dar sunt complet fericită și împlinită atunci când mă gândesc la tine în trecutul trecututlui, dar nu și în viitorul de atunci adică prezentul de acum. Și adormeam cu tine în minte pentru că  restul playlistului meu nu mai cântă despre El ci despre tine și despre mine, acei noi imperiali pe care toată lumea îi iubea, dar nu mai mult decât ne iubeam noi. Iar pozele de pe ”tumblr”, alea la care le dădeam reblog ca un țipăt de disperare, da, erau tot despre tine si noi. Despre cât de mult te-am complet iubit și semi-urât și despre cât de dor mi-a fost cândva de tine. Și așa adormem, acel timp în care mă gândeam numai la tine și oricine altcineva dispărea.

Și mă trezeam dimineața cu căștile încurcate in jurul meu. Și nu mă puteam abține să nu mă uit să văd daca mi-ai scris, ceva, orice, și un ”am nevoie de nu știu ce mi-am uitat la tine, hai să ne vedem să mi-l dai.” Și totuși așteptam până să mă uit pentru că știam că Tu nu ai făcut-o dar în mintea mea da, și vreau să rămână așa, până reveneam iar la semi-normalul actual. Și când vedeam că nu Tu mi-ai scris ci x, y, z, oftam și închideam la loc ochii. Și atunci Tu, al meu Tu, dispăreai, ușor, defapt nu dispăreai, niciodată nu ai dispărut, dar te mutai într-un colț al minții mele în care nu aveam voie să intru până seara. Și reapărea El, totul o lua de la capăt.

Concluzia este că indiferent de El, apăreai Tu. El era în mintea mea, Tu în inima mea. Și da, este un organ indispensabil vietii care pompează sângele în tot corpul și acum chiar nu am chef să caut prin tonele de cărți de anatomie de care m-am folosit ca să înțeleg ce îmi spuneai Tu ca să dau o definiție mai bună. Dar acolo erai Tu, metaforic vorbind, dacă insiști. 

*****

Iar acum, acel El a trecut, razant, Tu, Tu ai rãmas un gând frumos, un poate, sau nu Dar totuși deja o amintire. Da, seara, ocazional, mai apari în gândurile mele. Dar când mã trezesc sunt Eu, e ceva, o idee de bine, de schimbare și de putere. Nu un cineva care sã-și ascundã gândurile de mine, care sã mã abureascã doar de dragul de-a o face. Eu m-am schimbat, așa cum mi-ai spus Tu cã se va întâmpla. Eu mi-am adus aminte ce frumos e sã lupți fãrã sã ai idee pentru ce lupți. Am rãmas Eu. 

Mă numesc Paul

 Stau cu tine la masă ca să îți spun povestea mea. Tu, o fată simplă dar specială, stai în fața mea cu un pix ieftin și cu 13 foi goale pe care vei scrie. Da, îmi plac detaliile, îmi place să observ ceea ce nu observă alții. Nu ai dormit prea bine aseară nu? Nici eu, stai calmă. Tu ai scris, mai mult ca sigur, sau ai citit vreo carte de prin anii '20 ai Amercii, probabil e ceva din New York. Tu acolo ai vrea să locuiești chiar acum, nu să stai cu mine la o măsuță muradră din barul ăsta obosit de pe Strada Vechiturilor. Știu că am dreptate. Dar vorbeam despre dormit, eu n-am dormit din cauza unei femei, pentru că nu îi pot spune fată. În ochii mei de bărbat, ea e femeie. Nu e cine știe ce frumusețe dar are ceva al ei, probabil ochii mici și întunecați. Nu, nu știu cum o cheamă. Știu doar că o iubesc de dinainte să o fi văzut prima oară acum 3 ani în parcul cu castani. Și mai știu că nu aș vrea să o cunosc, ar strica toată frumusețea poveștii mele. Bine, da, ai dreptate, nu e nimic frumos aici, dar eu așa o privesc. Vezi tu, eu gândesc în permanență pozitiv și asta mă face să fiu fericit in mizeria mea. Scrii foarte repede și frumos, ți s-a mai zis? Eu nu am scris niciodată, defapt nu am avut niciodată înclinații artistice. Am preferat să observ. Mic fiind, mama a crezut că sunt bolnav, nu vorbeam și nici nu dădeam semne că aș face-o vreodată, dar mă uitam cu atenție la tot și ascultam cu și mai multă atenție tot. Tu nu auzi nu? Pe strada paralelă plânge un copil, și-a scăpat înghețata. Uite, nimeni în zilele noastre nu mai vrea să vadă sau să audă. Toți sunt ocupați cu vorbăria inutilă și cu bărfa ieftină. Eu n-am ami vorbit niciodată așa mult, cred că va fi și ultima dată când o voi face. Îți amintești fata de care ți-am povestit? E brunetă și are tot timpul căștile în urechi, sunt sigur că e genul care aude numai ce vrea, și ce vrea ea sigur e ceva frumos. Are ochelarii de soare tot timpul, unii rotunzi și mari, ca cei pe care i-a purat Hepburn in Breakfast at Tiffany’s și niciodată nu o vezi fără o țigară în mână. Și știu de ochii ei mici și întunecați pentru că o singură dată am văzut-o fără, și aia într-o stație de autobuz. Cred că are inima frântă săraca, tot timpul e singură și ochelarii de soare îi poartă ca să ascundă că are fața plânsă. Fumezi, de ce fumezi, nu știi că nu îți face bine? Îți moare tinerețea... dar ce prostii vorbesc, oricum la toți ne moare odată și odată. Eu nu am fumat niciodată, nici nu am baut. Nici nu știu care este gustul cafelei, mi se pare dezgustătoare chestia aia maro servită în cești în care și-au vărast prea mulți grăbiți clipele de libertate... Fratele meu e așa, il cheamă tot Paul, și suntem leiți. Dar e opusul meu. E tot timpul grăbit, fumeză, bea și servește cafea în cafeneaua aia vestită din centrul nicăieriului. Nu obervă nimic, nici măcar când plouă el nu își dă seama, chiar dacă stă acolo și lasă apa să îi intre in oase... Știi, dă-mi și mie o țigară te rog, mulțumesc... Și apropo, mă numesc Paul, încântat de cunoștință! 

"Where the earth is strung with lover's pearls and all I see are dark eyes."

Bob Dylan - Dark Eyes

șapte secunde (festina lente)

   Cercetătorii britanici, după lungi calcule, au ajuns la concluzia că ziua s-a scurtat brusc, cu 6 secunde. Noi înțelegem că Pământul fuge de nebun, că și-a pierdut mințile și că vrea să ajungă la final cât mai repede cu putință.

   Ieși dimineața din apartamentul tău cu iz de Brooklyn. Pe stradă, oameni care aleargă disperați,  care se grăbesc să se grăbească. Dar tu mergi liniștit și ocolești puhoiul de lume, te duci prin parcul X, pe unde soarele te zgârie ușor pe obraji. Iar atunci când nu e atent, îi furi o secundă.

   Pleci liniștit și-ți cumperi o cafea din josul străzii.Aștepți la rând  pentru că tot orașul vrea cafea ca să se poata mișca și mai repede. Cum i-ai mulțumit foarte frumos celui care ți-a preparat-o,  el îți dă in loc de un extra pliculeț de zahăr, o secundă.

   Te plimbi pe străzi, prin haos. Un cineva îngandurat se oprește la un pas de tine și te-ntreabă dacă ai o brichetă. Îi întinzi bricheta și îi zâmbești. Îi dai o secundă și el, fericit acum, îți dă una înapoi.

   Parcă strada nu mai este așa de aglomerată, dar tot se găsește cineva care să intre din greșală cu umărul într-al tău. Îl lași, nu zici nimic, îți continui drumul. Ridici o hârtie colorată de pe trotuar și o arunci in primul coș, 5 metri mai încolo; se zice că așa salvezi planeta. Ecologiștii află de ce ai făcut și -ți înmânează un premiu in valoare de o secundă.

   Blocul ăla sclipitor de sticlă în care lucrezi se înalță până face ca și atmosfera să se găurească, lăsând o mica gaură spre infinit. Saluți pe toată lume și le împarți vorbe bune. Șeful tău, de fel un morocănos, te proclamă angajatul lunii și primești o mărire de salariu : o secundă.

   Respiră și lasă-ți inma să bată, reănvață să trăiești. Fii tu însuți și Universul te lasă să alegi două secunde : una ca să revii la normal, una ca să te grăbești încet tot timpul.

Cu gust de frig și miros de căldură

Țigara mea are gust de frig, vrei să vezi cum e? 

Iar camera mea miroase a căldură, înseamnă că a venit frigul...

 E un cerc vicios ce apare în fiecare an, un normal al meu. Care de fiecare dată e împărțit cu cineva drag, poate prea drag. Astea nu sunt lucruri pe care să le împărtășesc de fel cu oricine. Dar te-am ales. Într-un fel foarte ciudat și probabil judecat de alții. 

 Tu, un suflu tăiat, un gol în mijlocul pieptului, mai așa, spre stânga. O hipnoză poate uitată, poate doar ascunsă. O dorință de demult, ce trebuia să fie îndeplinită. 

 Zâmbete cât o aură, zâmbete capabile să topească iarna din jurul meu. Și să mi-o aducă înapoi cu un simplu gând... 

P.S. din șirul meu pierdut : Too make me feel alive, protégé moi.

Transpunerea a 50 de ani de demiurgie muzicală în lumea mea

Mă transpun într-o lume a mea, o lume în care pomii sunt plini de zăpadă în mijlocul verii, țigările nu se termina vreodată, in care capul nu îți pulsează frenetic la fiecare silabă scoasă de un biped nenorocit care îți umple viața de acid, dar nu unul draguț și psihedelic. O lume pe care, așa cum a zis-o un zeu de-al meu, o trăiești după un zid. Zidul tau, nu acel zid faimos. Zidul meu e transparent, ei mă pot vedea, eu îi pot vedea, dar nu ne putem atinge. E mai bine pentru toată lumea, nu?

Chiar si așa, după zidul ăla o iei razna, o ceată de animaluțe mici cu sau fără blana îți devorează creierul provocându-i leziuni de natură articială. Țipi, te zbați, știi ca ți-ai făcut-o cu mâna ta dar nu simți nevoia să dărâmi zidul, nici ca ai avea cum, doar ai învățat din diverse povești cum să îl faci indestructibil. Până la urmă te complaci și amorțeala este de un confort … Confortul tău.

Te transpui acolo unde îți este ție bine pentru a evita nebunia, dar nu o eviți. Tot un dement într-o lume de “luminați” ajungi. Un dement ce ar trebui aruncat pe fundul unei gropi sau pe partea întunecată a lunii. Dacă tu le zici, mataforic, ca inveți să zbori, ei te fac să-ți iei adio de la cerul tău albastru și începi să te simți eclipsat de ecourile lor de doctrină. Te fac sa uiti de dorințele tinerești, de marile tale așteptări, Te vor urmari cu ochii lor paranoici, tu vei fugi de nebun pe o gheață subțire care dacă se sparge... 

Eu nu sunt diamantul, chit că sunt nebună. Nici cărămida, nu de alta dar zidul meu e altfel. M-am ascuns aici, în văzul tuturor, sunt eu și sunt ei. Eu în lumea mea ”roz fluid” cu porci zburatori și cu alte creaturi care caută ceva... un ceva al meu...

”Have I been guilty all this time?”

(Pink Floyd - Stop)

(această postare este inspirată de muzica Pink Floyd, cărăora le mulțumesc că am înnebunit, măcar știu că nu sunt singură.) 

Noaptea mea cu tine (da, noaptea aia)

Noaptea aia în care nu mai știam de frig sau de somn. Noaptea aia pe care am eu început-o cu un Burn și cu un ”mi se rupe!” și tu cu o vodka cu suc de portocale. Știi ce zic nu? Noaptea în care nu ne-a păsat dar ne-a păsat de noi.

Doișpe noaptea si nisip, muzică, tu cu blonda aia acidulată și eu cu clătita mea uriașă. Muzică de-a mea, de-a ta , ca în dorințele mele alea bune de duminică după-masă. A da, era duminică. Pentru mine un suc de piersici, vă rog! Și două brățări colorate, un lanț găsit pe jos și un hug, da! Un hug de la un străin.

Două dimineața și două cafele. Sună cumva parcă. Știi a ce sună? Cafeneaua magică, zăpadă, franceză și două cafele, a mea fără cofeină. Și mai știi ceva? Foile alea cu meteo pe stări de sinucidere au fost date la o parte de telefoane cu ora exactă a unui răsărit. Răsăritul meu cu tine. 

Patru dimineața și mi-e frig. Și foame. Și mi-e dor de tine chiar dacă ești lângă mine. 4 jumate și alergăm de nebuni pentru că nu avem nimic mai bun de făcut. 5 fără și parcă eu sunt Cenușăreasa și bate clopotul să se termine vraja. Ora 5, hai că trebuie să mergem... dar nu vreau. 

5.43 și răsăritul meu cu tine. Pe o bancă, dar tu știi că nu era o bancă. Tu știi totul despre noaptea mea cu tine. Dar de ce vorbesc prostii? Nu e noaptea mea cu tine, e noaptea ta cu mine. Ba pardon, e noaptea noastră cu EA. Știi tu care eea.

Și voi nu ați înțeles mai nimic, dar nici nu trebuie pentru că acel ”mi se rupe” e prezent în continuare și nici nu am de gând să dau vreo explicație.  E noaptea m... noastră, e lumea noastră. E noaptea aia de iulie, ca orice noapte a mea de iulie. Tura asta, fără să îmi pară rău. 

De dimineață...

... deschizi ochii odată... după un minut din nou... încă o dată.... haide că poți... 

După vreo zece minute de chinuială, reușești să deschizi ochii fără să ți se închidă automat la loc. Te foiești puțin, caști și încerci să te întinzi dar îți dai seama că asta ar însemna treezirea altcuiva, pe care, nu, nu vrei să îl trezești încă. Preferi să te întorci pe o parte și să îl privești. Cum doarme liniștit, cel mai probabil fără cămașa lui albastră în carouri pe care o porți tu, fără tricou ( dacă nu e cămașă, e tricou!) în poziția de steluță de mare pe care de obicei o ai tu. Faceți schimb, cu sau fără voia voastră, de obiceiurile de dimineață, pentru că așa ajungeți să nu vă încăierați la fiecare mișcare. 

Și în continuare, el doarme. Liniștit, așa frumușel cum îl vezi probabil numai tu în lumea asta obsedată de reviste trecute prin chirurgie digitală. Doarme și ți-e frică să respiri pentru a nu-l trezi, știi că și el ar face același lucru pentru tine. Mai stai pe-o parte, cât e nevoie, și zâmbești, nici tu nu știi de ce zâmbești dar o faci. Aștepți, chiar dacă e nevoie de un infinit de ani. Îl vezi cum zâmbește și el în somn, te gândești că te visează. Sau visează mâncare. Multă mâncare, micul dejun pe care ai de gând să il prepari puțin mai târziu. Îl vezi cum face câte-o grimasă adorabilă, cum se foiește și el... Și aștepți pentru că îți place.

Și deschide și el ochii, din mai puține încercări decât tine. Se întoarce și el, te cuprinde cu o mână și te trage cu capul pe pieptul lui...

Good morning, beautiful.

Frurtuni de vară

 Fară să mă complic să găsesc o formulă de inceput, sau chiar un început, voi trece direct la genericul de final al unui film lansat demult, dar totuși recent. Cu un prolog dramatic, sau cu iz de comedie americană de prost gust, fără floricele de porumb sau suc, o acțiune siropoasă pentru mulți și lipsită de esență și cu un sfârșit și mai siropos, genericul se anunță a fi infinit.

 Vorbesc tâmpeni, dar vreau să îți vorbesc. Să îți spun cât de tare îmi place să îți fur tricoul puternic aromatizat britanic, hanoracul chiar dacă ție ți-e mai frig decât îmi este mie, să îți fumez țigările cu filtru galben și să îți împrumut câte-un sărut, așa, ocazional. Vreau să îți povestesc cum îmi place ploaia de vară, cu toate efetcele speciale și cu acea coloană sonoră repetitivă, obsesivă uneori. Să precizez ca furtuna asta

este de fiecare dată când mă iei în brațe?

 Îmi plac apusurile cu tine, pentru că știu că ele nu marchază un sfărșit, așa cum eram obișnuită, ci doar o întorcere a clepsidrei. Îmi place să mă uit cum te uiți la mine, să zâmbesc când îmi zâmbesti și să râd cînd tu ai emoții. N-are sens nu? Nu-mi pasă, sincer.

 Acesta este cadoul meu pentru tine. Să fie-n bafta noastră, prietenaș. (te iubesc)

p.s. - îmi place nasul tău, ți-am mai zis?

Tranziție – povestea unui perne (P.s. - ?)

(tragi primul fum, cu multă sete) Mda, mi se pare normal ca de la tot felul de substanțe chimice păcătoase să îți pierzi sinele, să nu mai știi cum arăți sau cum ești tu ca persoană. Cranț... cranț... cranț... mai mesteci un chips cu sare în timp ce te uiți la același film despre ajutorul Shakespearian pe care ți-l dorești atât de mult. Sorbi și o gură de suc cu aromă de marțipan din doza aia murdară și suspini, mai tragi un fum de țigară, îți ștergi nasul în șervețelul mov deja mototlit și iar suspini. Plângi pentru că nu ai nimic mai bun de făcut sau cel puțin așa crezi, că dacă plângi se rezolvă ceva. Ah, ba da! Se rezolvă. Îți curge rimelul pentru că nu ai fost destul de deșteaptă încât să-l folosești pe cel rezistent la viață de dimineață, faci alergie la ochi din cauza sărurilor din lacrimi, umpli perna de urlete și de respingere, de parcă are ea vreo vină! 

Da, bună decizie. Să te duci în baie, să-ți scoți cutia de vopsea roșie și să te redefinești... Să-ți mai creezi punțină falsitate exterioară, așa cum o facem aproape toți astăzi. Și vopseaua asta, are povestea ei... te chinuie, te face să-ți lăcrimeze ochii de la mirosul de amoniac, îți arde pielea, te murdărește... iar atunci când o clătești...sânge. 

Și te reîngropi cu fața în pernă, cu părul proaspăt vopsit și ud... cu ce ți-a greșit perna asta?! O pătezi cu dâre portocalii, ultimele rămășițe de artificial din părul tău. Muști din ea, îți înfigi unghiile lungi și negre în ea, o arunci de toți pereții și o iei în brațe, rămânând așa ore întregi. Nimeni nu știe ce pățește o sărmană pernă atunci când tu suferi de un deces emoțional, nici măcar tu nu conștientizezi de ce faci ceea ce faci. 

Îmi doresc să o pot lua și eu în brațe atunci când plânge, să o pot vindeca. Mi-ar fi bine să îi pot curăța rănile de pe obraz, provocate de acidul lacrimar și să îi pot da părul după urechi și să o sărut pe frunte, ar fi frumos să îi pot zice că mâine va fi bine și că e un idiot, că alergă după iepuri cu joben și un ceas de buzunar, că nu merită nici măcar să-l trimită să se arunce în tomberon în locul sacului de adejctive condimentate cu minciuni... 

(îți mai aprinzi o țigară, ultima din pachet...) Treci prin toate stările de spirit negative ca și cum la fiecare respirație urmează să iasă un demon din tine. Da, parcă te simți posedată, parcă e cineva care se joacă cu mintea ta, spunându-i ce urmeză să facă. Iar tu asculți, pasivă, de acest demon. Ce urmează? Să îi satisfaci și poftele fizice și să pui mâna pe cuțitul ăla frumos de tăiat carne din bucătărie, să îți găurești țevile sanguine cu un ac de cusut perfuzii? Să faci brățări împletite cu gătul tău ca a 3-a funie în timp ce grinda servește pe post de cea mai bună prietenă care te ajută șă îți faci unghiile?

Stingi țigara și te chinui să te târăști pe pat, unde continui să plângi cu sughițuri mai curând prielnice beției și să te vaieți de zici că ți-ai pierdut jucăria preferată, fără de care nu poți să dormi sau că ți-ai scos un dinte când ai căzut cu rolele în timp ce alergai după autobuz.

„Black and Blue

 And who knows which is which and who is who. ”

(Pink Floyd – Us and Them )

am pierdut șirul post scriptum-urilor : pe lîngă uzine de amorțeală, un zâmbet de lună plutește cu putere. Ai apărut, mi-ai întins mâna și chiar dacă am refuzat ajutorul ce mi l-ai dat, ai stat acolo până m-am ridicat. Nu te-am lăsat nici să-mi stergi rănile deschise de sub ochi de la plâns, nici să mă ajuți să ma curăț de praf. Dar te-am lăsat după aceea, mult după aceea, să mă săruți... (știi tu continuarea.)

Vis de vară (sărută-mă pe-un val)

”  Iar vara, de ce tot timpul e vara?! Ca să fie cald, trebuie să fie vară... ca să fie soare, vară. Fără griji, vară. Totul...vară... îmi lipsești. ”

Nisip împânzit cu murdăria orașului

Până la jumate...

Sticle goale, sărutate în orgoliu

Țigări devorate și din filtru,

Una după alta. 

  Hai să ne ținem de mână și să iubim vântul. Să ne aruncăm cuvintele pe o tarabă unde se vinde dezamăgirea și să ne înțelegem din priviri. Hai să mă prinzi atunci când alunec alergând după o amintire fragilă, să mă iei în brațe și să-ți lipești buzele de fruntea mea bronzată cu urma de la pălăria de paie. Nu zice niciunul nimic, doar stăm și privim. 

Nisip curat , misterios și clar

Până îl atinge marea...

Lacrimi în forme de crabi, pătate

O umbrelă de paie plictisită

Bătută-n cap de soare și de-un nor.

  Plutește pe visul verii, nu-ți fie teamă. Da, stiu că este un clișeu impus într-o convenție haotică și prea tânără, prea beată și probabil cu insolație. Ia-mă din nou de mână și mângâie cu mine marea. Răsață valurile și zâmbește-i orizontului... (sărută-mă) 

Lupingul de pe Lacul X...

  ...sau războiul pentru fericire. O tipică seară de iarnă, cu ea. O ea frumoasă, zâmbitoare și bună. O bârfă scurtă, o morală de juma de rând și o imaginație departe de a fi una normală. O seară tipică cu ea, a mea, fiecare în patul ei dar totodată în al celeilalte.

  Unii zic că a scris o carte, alții că are breton. Câțiva încercă să o rănească iar ea se uită strâmb la ei, dă din umeri și îi lasă fără esență într-un seif vrăjit păzit de un dragon pictat cu râsete. Iar cu restu împarte o melodie ușor psihedelică, o îmbrățișare și un tipic ”băi, ești fumat?!” când mai scoate careva vreo colosală, memorabilă bucată de lemn de salcie (și aia bătăușă) pe gură.

  Mă și văd cu ea, la lumina unui băț ciudat, împărțind un borcan de Nutella (pentru că e singura cu care aș face-o! ) într-un dormitor cu draperii roșii, cu câte-o pisică cu un zâmbet psihotic în brațe. Cum ne imaginăm că n-avem cai ci mături zburătoare, dragoni și motociclete cu reacție turbo în curtea din spate, cum facem lupinguri prin cercuri de foc defapt inexistente și cum ne pasăm o bucată de ciocolată cu macaroon și cocos in miez de noapte pe-o străduță încețoșată plină de creaturi consumatoare de suflete.

  E sora mea. E sufletul meu pereche. E ea. Minunată, perfectă, puternică și hai să fim serioși, pe barba aia alba a tipului bătrân , nebună. Și vreau să-i spun în mod public și neoficial că o iubesc și că oriunde, oricând, indiferent de circumstanțe (și ce-o mai fi zicând jurământul ăla din cămară) sunt alături de ea. În turnul de la etajul 7, pentru totdeauna.

P.s. - Încercă să o rănești și ”Riddikulus” ! bong nesuferit ce ești.

P.s. 2 - Mâine la 11 în gară că am luat eu biletele.

Pentru Ywy, 

Cu dragoste, 

M.

Eternul meu Decembrie (ironie pentru iarnă)

  Până să mai cresc puțin, nu mi-am dat seama că pentru mine iarna înseamnă Decembrie. Un Decembrie continuu, cu miros de scorțișoară și cu aroma frigului impregnată în țigară. Tot așa, nu mi-am dat seama că Decembrie are gust de măr sau atingerea unei biciuiri catifelate de viscol. Totul era un normal, un ceva tipic ce nu putea fi schimbat.

  Acum interpretez totul altfel...când vine Decembrie vine și tristeța celor din jurul meu, pentru că iarna este un antotimp trist. Cât de sadică să fiu să mă bucur de iarnă?! Să  îi văd pe alții (care cel mai probabil nu mi-au greșit cu nimic) cum stau zgribuliți sub câte-o umbrelă de fum (și cum se roagă la vara aia manipulatoare să vină odată!) îmi oferă satisfacția supermă.

  Acopaniată de un fulg nătărau care nu mai vrea să se mai așeze odată pe banca pe care stau, mă amuz cu șcenele create de falsuri (pentru a atrage atenția asupra unor încălțări făcute din animale prea ghinioniste ca să nimerească în vizuină) și beau dintr-un pahar clișeic de vin fiert o amintire de iarna trecută...

  Las' să ningă că nu strică nimănui. Îmi duc viața pentru un etern Decembrie care mă iubește mai mult ca orice alt amant al meu, fie el vântul sau vreun zeu plicticos din legenda de la pagina x din manualul de chimie. Îmi duc viața hilară în timp ce alții stau și-și plâng de milă că-i doare spatele de frig sau că vecinul de la parter are brad pân' la răposata de la 4-n baie și că steluța aia kitchioasă din vârf i-a spart bibeloul de pe frigider.

  Fără să înconjor sensul giratoriu al existenței monotone a n inși în lumea asta îmi iau o prietenă bună și-un pistol cu sentimente și plec. Mă duc să pescuiesc vreun copil căzut la datorie când încearcă să mănânce un fulg și să-l trimit acasă. Mă duc să mă pierd în eternul meu Decembrie...

(...asta până vine iar scârba aia cu căldurile ei...)

Viața n-are titlu - partea II

V

  Și falși prieteni...gândind că ”oamenii e curve și trotuare nu-i destule” îți dai seama că nu ai prieteni în realitate. Sau, dacă ai, îi ai numai la bine nu? Și ăi mai rătăciți și mai nebuni din fire ce sunt inițial dispuși să te ajute când înnoți in cianura vieții brusc realizează ca vaca pictată pe tavan sau mucegaiul de pe clădirea de peste drum sunt foarte interesante și că trebuie cercetate cu multă atenție...

  Nu le pasă decât de ei, în practică. Nu le pasă dacă tu pleci, ești o colnă a unei colne, poți fi oricând înlocuit. Indiferent de cat de unic ți se zice că ești, ești la fel ca restul. O colnă. Cu prieteni estetici, chirurgical vorbind. Prieteni falși într-o viață de silicon. 

VI

  Un imbecil ce își dorește să te afecteze prin vorbe sărace în gândire, o prostuță fandosită care crede orice prostie. Și doi sau trei spectatori plitisiți de viață care se chinuie să nu adoramă lipiți de vreun perete. Proști, pupincuriști și fufe fără creier. E plin. Nu că e frumos? Vrei puțină liniște, o oază de bine temporar ; să nu te mai simți cretin pentru că trăiești printre ei.

  Un imbecil care vrea doar să-ți intre în grații. Tu, proastă, il lași in inimă ca fraiera, doar ca să ți-o pună și dupaia să te abandoneze. Păpuși de porțelan și muște. Fragile și băgărețe.

VII

Și nimic nu are sens. Totul e o nebunie, o ciupercărie digerată prea devreme. Culori, suntete, zgomote, ceață, imagini... fum de țigară și aburi de alcool ifetin ascuns în sticle scumpe ca să creeze respect reciproc intre indivizi definiți nici măcar prin vanitate ci prin mediocritatea mediocrității. Niște figuri lipsite de noimă, niște persoane insipide vieții și caracteristicilor ei din teorie. Mulțime de neinspirate suflete creponate, scurgeri colosale de adevăr și de trebuință pentru mofturi de mâna a doua...

Epilog

-Doi pași în față cei care au simțit toate astea pe pielea lor.

...

-Un pas în față cei ce s-au gândit la așa ceva...

...

  Câți? O mână de oameni, și aia fără trei degete? Nu vă cred... nu pot să cred că blonda oxigenată din colț nu și-a pus-o cu o poveste a unui sentiment iluzoriu. Sau că musculosul din spate nu a băut vodka stropită cu prea multă apă din sticle de Absolut bătute cu cristale la fel de false ca și el. Sau că tu, copil cu ochi triști ascunși în orbite fericite, nu cred că tu nu ai iubit în vid o fată aeriană și relativ normală. Nu te cred nici atunci când îmi zici că nu o mai iubești...

Partea I

Viața n-are titlu - partea I

I

  În minunata mea lume în care sunt înconjurată de atâția oameni, eu mă simt singură. Nu zic că sunt, dar că așa mă simt. 

  Uneori trebuie să tac și să zâmbesc : să le accept fericrea altora și să pretind că mă bucur și eu, să zâmbesc și să maschez mizeria pe care o am în suflet. Mă ascund, ca de obicei, după masca mea prețioasă, de carnaval.

  Viața e un carnaval. Ne ascundem după măști creând o Veneție eternă a inimilor noasrte. Ne dichisim defectele, le împodobim mai ceva ca pe un brad de Crăciun, le pictăm cu machiaje ieftine ca să nu mai arate chiar atât de rău...ne mascăm de noi înșine.

II

  Cu o brutalitate mai ceva ca cea demonică, resping orice urmă de iubire ce mi se arată. Fie ea maternă, prietenească sau acea iubire pe care visez să o port cuiva, eu o resping 

  Mă izolez de lume și trăiesc într-o solitudine asemănătoare unui castel dărâmat de multă vreme. 

  Și încep să respng până și propia mea persoană, să îmi doresc să nu fi existat, să nu mă fi născut. Resping ideea de viață, de bucurie, de speranță. Resping tot ce este bun. 

III

  Teoretic am tot ce îmi doresc. Dar asta doar în teorie. În teroie totul este perfect. În teorie eu sunt o adolescentă fericită. Porcării...

  Practic totul este murdar, un fel de oraș împânzit de boli și ruine de după bombradament. Noi suntem bombardați la fiecare 5 minute sau chiar mai puțin cu niște cuvinte aparent frumoase, tencuite cu migăleală ca să ascundă adevărata sloată de sentimente. 

  Zici, gândești, faci. Teoretic, din nou, astea 3 sunt legate cică. Dar defapt sunt o antiteză a realității faptice, o epavă a încercării practicului. Până la urmă, în teorie, totul este perfect. În teorie noi suntem perfecși și fericiți. 

IV

  Visezi. Visezi și iar visezi la idealul tău. La acea așa numită jumătate care s-are putea să-ți aducă fericrea. Oricum, o aduce ocazional, nimic nu e veșnic. Cred că am mai vorbit despre asta, despre cum iubim noi în vid, probabil o atingere de clișeu inspirat de un film de prost gust. Despre cum iubim o idee confuză pe care ne-o creăm pundând cap la cap toate dezamăgirile noastre, punând în aceiași oală tot ce am vrut defapt. Și iar visezi. 

  Păcat este că atunci când te trezești din vis, tot așa iubești. Doar de ai avea norocul să dai peste forma solidă a visului tău, peste umplutura vidului...

Iubirile de-o vară sau Când Shakespeare și Eminescu par de mare actualitate

 În realitate nicio poveste de dragoste de-o vară nu continuă miraculos. Fiecare poveste de genul ăsta se termină când te trezești într-o după-masă târzie din septembrie, urlând la tine ”gata, vara s-a terminat!” ca tu să stai și să te gândești pentru ce în lumea asta vara trebuie să fie atât de scurtă?! Dar măcar este, știi...

 Vara totul e mai simplu. Habar nu am de ce. Dar vara totul este frumos, însorit și fără nicio șansă ca ceva să meargă prost...sau mă rog, nu prea are ce să dea rateu. Pentru că vara mergi la mare și...e marea. Acolo ești în cu totul altă lume, acolo nu are cine să te oprească din a face ce crezi tu că este drept să faci. Acolo totul se uită, se trăiește o altă viață, una utopică. Acolo iubești, trăiești, uiți, ierți... te mulezi pe coama mării de parcă ți-e sicriu. Trăiești o altă viață în viața relativ monotonă de acasă....

 Totul este mai intens. De parcă ești Sărmanul Dionis a lui Eminescu, vezi lumea cu alți ochi. Poate că sunt mai mulți, poate că sunt mai puternici, poate că... doar ți se pare. Dar e o iluzie unică, am dreptate? O explozie de simțuri fără de care nu ai vrea să mai trăiești. Și să vezi nu e chiar așa spectaculos...dar să vezi când iubești...parcă Shakespeare a pus povestea lui Romeo și-a Julietei (până să servească ca desert eternului) pe spatele tău...

 Dar nu durează. E ca și o beție. Sau un vis. Te trezești. Irealitatea verii pare din ce în ce mai ireală cu cât mergi mai mult spre toamnă. Nu mai vezi la fel de bine și acea iubire...dispare. Rămâi cu o poză, două, un pahar de shoot luat ”împrumut” definitiv, o arsură de țigară pe mână și cu tine. Rămâi singur, tot timpul rămâi singur. Ăsta e prețul, sinceră să fiu. Pentru că vara viitoare o iei de la capăt. Iară trimite Oberon pe cineva străin ca să-ți ungă pleoapele cu vreo floare mistică, al cărei efect să treacă pe când intră Bacovia-n șcenă...

...pentru că nicio iubire d-aia, de-o vară, nu stă prea mult în preajmă după ce cade prima frunză din cireș...

17 infinit sau astăzi NU a fost ziua mea...

 ...ci a noastră. Ziua aceasta a fost perfectă din toate punctele de vedere. Ca o zi de vacanță, ca o zi ruptă din cele mai retardate filme din lume. A fost ziua mea, a ta, a noastră.

 Și am șaptișpe ani. Infinitul meu șaptișpe. Alături de voi. De tine, de el, de ea, de toți. Și vă iubesc!

 Am primit cel mai frumos cadou posibil : pe voi. Vă mulțumesc ca existați. Vă iubesc. Pe fiecare în parte, infinit. Și vă vreau alături pentru totdeauna. Da, visele mele de adolescentă nebună. Pe voi, dragele mele, vă vreau îmbrăcate dubios de drăguț, urlând la mine să nu mai plâng că-mi stric machiajul, în ziua nunții. Și pe voi, dragilor, arătând ca niște pinguini adorabili în timp ce îi faceți zile fripte ăluia care s-o încumeta să se însoare cu mine, pentru că mă furați și mă duceți la o bere.

 Vă vreau pe toți lângă mine tot timpul, și când e de băut și de făcut tâmpenii și când e vorba să o dăm în bară. Vă mulțumesc pentru cea mai frumoasă zi din viața mea. Vă mulțumesc pentru că, mai mult sau mai puțtin, mă acceptați așa cum sunt : nebună, copilă, guralivă, enervantă. Vă mulțumesc pentru că existați. Vă iubesc! (  ∞ 17 )

p.s. : vă mulțumesc că m-ați făcut să plâng în ultimul hal.

p.s. 2 : Happy Birthday to us, Snowie!

(replay). sau rutină de viață cotidiană

Te trezești diminteața, în același pat. Aceiași mobilă de ani încoace, aceiași pereți cu care te-ai obișnuit. 

”Nu te-ai plictisit?”

Drumul automat spre baie : te speli pe dinți, pe față și te chinui să-ți descurci părul după încă o noapte zbuciumată de iluzii. Apoi de machiezi cu nuanța pală de fond de ten, în aceleași tonuri monotone de bej și maro pe pleoape, liniile de tuș negru și rimelul la fel de negru. Poate și puțin ruj roșu ca să nu pari fără culoare.

”Sincer, nu te-ai săturat?!”

Te îmbraci, probabil cu aceiași pantaoni gri ca și ieri și cu un tricou (obosit deja de întunericul șifonierului sau de la lumina artificială din clădiri). O pereche de teniși jerpeliți dar comozi, ăia pe care îi porți de vreun an încoace și cine știe, lanțul lung cu pandantiv de acum 3 zile. Ah, și eșarfa. 

”Eu aș înnebuni în locul tău...”

Mai apoi îți iei cafeaua ce te așteaptă rece în bucătărie, pachetul albastru pe jumătate gol de țigări și te arunci în fotoliu oftând. Îți pufăi țigara, meditând asupra vieții și a perversității ei, construindu-ți șcenarii parcă furate din filmele alea clișeice la care te uiți de când te ști. Și mai iei o gură de cafea. 

”Asta e o rutină de toată jena!”

Pleci de acasă. Căștile în urechi, poate aceiași melodie ca acum o săptămână. Același drum. Același fețe, mașini, vitrine, case. Totul este la fel, tot timpul. Ajungi la punctul obișnuit și îți mai aprinzi o țigară...

”Salut!”

*abia acum îmi începe să fie diferit*