Ziua x din luna x.

Cred ca pot să zic ce am pe suflet. Pot? Păi în ziua aia, x, ști tu care, în care mă țineai în brațe și mă sărutai, îmi spuneai că nu va fi ultima zi x, dintr-o luna tot x. Că vor veni și altele, că nu se termină acel sentiment, că e veșnic. Oricum, vad că ceea ce mi se zice in ziua x a lunii x sunt basme, de fiecare dată au fost basme. Sau nu, atunci par realitate, dar intervine ceva/ cineva și puf! rămân în amintire. Acum sincer, nici nu mai știu cât a trecut de atunci. O lună? Aproape. O zi? Probabil. O viață? S-a dus.
Imaginea ta reflecată sidefiu în mov. Imaginea absolutismului sentimental, încrustată în zale argintii. Captarea de zâmbete și de priviri într-o catifea albastră. Pandantivul de adorație disecată uniform, infinit, fără început sau sfârșit. Toate îmi aduc aminte de ziua x din luna x.
Ce am pe sufelt? Nu vreau să se fi terminat acea zi. O întunecă stupizenia unei plante în tonuri pastelate, ce voriam s-o vad cum zace fără rost pe comodă. Că de la aia, ziua x din luna x, a fost semnalul de alarmă pentru prezentul plin de draci. Nu mai înțelegi nimic, nu?

Ziua x + luna x = 20.