Până şi marea ne ştie şoapta

"Mi-e frică..." 

ţi-am zis cu glasul înlăcrimat.

Te-ai uitat la mine aşa cum ştiam şi cum mi se părea că este de cuviinţă.

Să fi fost frică, şi la tine?

Iubire? 

Înţtelegere?

Adoraţie?

"Te iubesc, mâţul meu, nu are de ce să îţi fie frică!"

Lună plină, plaja goală. Muzica aia pe care nu o sufăr eu pe fundal, încercând zadarnic să acopere vuietul hipnotizant la mării. M-am apropiat, râzând de tine, de malul apei. Spre surpinderea mea, era atât de curată încât puteam vedea fiecare scoică sau piatră de pe nisipul ud. Şi atât de caldă! 

"Haide şi tu!"

ţi-am ţipat în timp ce, 

nu-mi păsa de rochia de mătase 

şi mă avântam în mare.

Ai venit şi tu, cu parul negru

stralucitor de broboanele de apă sărată.

Şi m-ai strâns in braţe acolo,

in miezul noapţii de Iulie,

M-ai sărutat.

Ne-am ridicat privirile sclipitoare

Stând acolo, pe reflexia

Ca o coamă de cometă

Ce Luna, albă

O avea in mare, 

acum neagră.

Ne-am ridicat privirea spre Lună,

Şi-am oftat. 

"E frumoasă"

Eu ţi-am zis...

"Iar tu îi oferi lumina ce-o face să sclipească, Regina mea, Regina Lunii."

Iar aşa, intr-un final de vis real,

Marea însăşi ne-a ascultat şi văzut

 şoapta iubitoare

Spusă ca o legendă...

sau o cântare.

Cu Luna ca martoră, şi-un val ca urare.